Toti cei care au trait o viata pacatoasa si apoi s-au pocait si au inceput sa traiasca duhovniceste trebuie sa primesca in continuare cu bucurie smeririle si mahnirile ce li se intampla, pentru ca astfel isi platesc datoriile. Vedem pe Cuvioasa Maria Egipteanca, care a trait o viata pacatoasa, cum, si dupa ce s-a pocait si si-a schimbat viata, dorintele lumesti o chinuiau. Insa a dat o lupta mare ca sa le alunge. Diavolul ii spunea: “Ce vei pierde de vei vedea putin Alexandria? Nu-ti spun sa te distrezi, ci numai s-o vezi putin de departe”, dar aceea nici nu se intorcea sa priveasca. Ce pocainta a avut! Alte cuvioase, care nu traisera o viata lumeasca, nu au avut razboi. Insa Cuvioasa Maria, care traise o viata lumeasca, a avut si razboi. Iar chinuirea aceasta este cauterizarea ranilor pacatului. Si astfel ajung la sfarsit si unii si ceilalti in aceeasi stare.
- Parinte, in aceste cazuri nu exista deloc mangaiere dumnezeiasca?
- Cum sa nu? Multa si chiar foarte multa! Cuvioasa Maria ajunsese la astfel de masuri duhovnicesti, incat se ridica la un cot deasupra pamantului atunci cand se ruga.
Cei foarte pacatosi, daca se cunosc pe sine, au in mod firesc si foarte mult material pentru smerenie. Orice cadere este negresit o cadere, dar este si material pentru smerenie si rugaciune. Pacatele, daca se pun in valoare orientandu-le catre smerenie, sunt ca si gunoiul ce il punem in rasaduri. Asadar, de ce sa nu foloseasca cineva acest material ca sa ingrase ogorul sufletului sau pentru a deveni fertil si datator de roade? Adica unul care a facut pacate mari, daca ar simti cat a gresit si ar spune: “N-ar trebui nici capul sa-l ridic, ca sa ma uit la vreun om”, fiindca se smereste mult, primeste si mult har, sporeste statornic si poate ajunge la masuri mari. In timp ce unul care nu a facut pacate mari, daca nu se aranjeaza corect, incat sa spuna: “M-a pazit Dumnezeu de atatea greutati; sunt foarte nemultumitor, sunt mai pacatos decat cel mai pacatos“, ajunge inferior duhovniceste celuilalt.
Aduceti-va aminte de fariseu si de vames[Lc. 18, 9-14.]. Fariseul avea fapte, dar avea si mandrie. Vamesul avea pacate, dar avea recunoasterea pacatoseniei lui, zdrobire, smerenie - lucrul cel mai de seama pe care il cere Hristos de la om - de aceea s-a mantuit intr-un chip mai usor. Ati vazut cum l-au inchipuit pe fariseu intr-o icoana! Arata cu degetul spre vames: “Nu sunt ca acesta!”… Sarmanul vames se ascundea dupa o coloana; nu avea obraz nici macar sa privesca in jurul sau. Si fariseul Ii arata lui Hristos unde se afla vamesul! Ati luat aminte la aceasta? Ca si cum Hristos nu stia unde era vamesul. Fariseul, desi a implinit toate cele dupa tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mandria! Atunci cand un om are pacate, dar nu are smerenie, atunci are pacatele vamesului si mandria fariseului. “Harisme” duble! “Si raios, si chel!”, cum se spune in Epir.
Incercati, pe cat puteti, sa eliminati toxinele duhovnicesti, patimile, ca sa va dobanditi sanatatea duhovniceasca.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
marți, 27 ianuarie 2009
Ispitele in viata noastra
Dumnezeu ingaduie ispitele potrivit cu viata noastra duhovniceasca. Uneori ingaduie sa facem o greseala, de pilda o neatentie, ca alta data sa fim atenti si sa evitam sau mai degraba sa preintampinam un rau mai mare ce ni l-ar putea face aghiuta. Alteori lasa pe diavolul sa ne ispiteasca, sa ne incerce. Adica dam examene si, in loc de rau, diavolul ne face bine. Aduceti-va aminte de Batranul Filaret care spunea: “Fiule, astazi n-am avut nici o ispita, m-a parasit Dumnezeu!”(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Gradina Maicii Domnului, p.55) Voia sa se lupte in fiecare zi cu ispitele, ca sa fie incununat de Hristos.
Unul puternic, ca Batranul Filaret, nu evita ispitele, ci Ii spune lui Hristos: “Trimite-mi, Hristoase al meu, ispite, si da-mi curaj ca sa ma lupt cu ele”. Insa unul slab va spune: “Nu ingadui, Hristoase al meu, sa fiu ispitit”. “Si nu ne duce pe noi in ispita…“(Matei 6, 13) Noi insa, de multe ori, atunci cand avem o ispita spunem: “Ei, sunt si eu om; nu mai pot suporta!”, in timp ce ar trebui sa spunem: “Eu nu sunt om; sunt un ticalos; Dumnezeul meu, ajuta-ma sa ma fac om”. Nu spun ca sa fugim noi dupa ispite, ci, atunci cand vin, sa le infruntam cu rabdare si rugaciune.
In orice iarna duhovniceasca sa ateptam cu rabdare si nadejde primavara duhovniceasca. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipa si, daca in clipa aceea le evitam, falanga diavolilor trece si se duce si scapam. Atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rau ingerului? Nu, este ars. Viata duhovniceasca este foarte simpla si usoara; noi o facem grea, pentru ca nu ne nevoim corect. Cu putina straduinta, si multa smerenie si incredere in Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru ca acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc; si acolo unde nu exista diavol, este firesc sa nu existe nici ispite.
- Parinte, caderea intr-un pacat se poate face prin ingaduinta lui Dumnezeu?
- Nu, este greu sa spunem ca Dumnezeu ingaduie sa pacatuim. Noi facem ingaduieli si vine diavolul si ne ispiteste. Cand, de pilda, ma mandresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleaca ingerul meu pazitor, vine celalalt… inger, diavolul, si-mi sparg capul. Aceasta este ingaduinta mea si nu a lui Dumnezeu.
- Parinte, atunci cand am cazut este bine sa spunem: “Ispititorul m-a imbrancit?”
- De multe ori aud si eu pe unii oameni spunand ca diavolul este de vina atunci cand ei se chinuiesc, in timp ce ei sunt vinovati pentru ca nu infrunta corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate impiedica de la rau? El isi face treaba lui. Sa nu-l incarcam pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care traia la o Coliba cu staretul lui, cand a ramas pentru putin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie - era dintre acele chei mari si vechi - a aprins o lumanare si a pus-o sub cheie ca sa se coaca oul. Staretul intra pe neasteptate si-l vede. “Ce faci acolo?”, il intreaba. “Parinte, diavolul m-a pus sa coc oul pe cheie”, ii raspunse ucenicul sau. Atunci se auzi o voce salbatica: “Maiestria aceasta nici eu nu am stiut-o; de la el am invatat-o!”. De multe ori diavolul doarme si noi il provocam.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Unul puternic, ca Batranul Filaret, nu evita ispitele, ci Ii spune lui Hristos: “Trimite-mi, Hristoase al meu, ispite, si da-mi curaj ca sa ma lupt cu ele”. Insa unul slab va spune: “Nu ingadui, Hristoase al meu, sa fiu ispitit”. “Si nu ne duce pe noi in ispita…“(Matei 6, 13) Noi insa, de multe ori, atunci cand avem o ispita spunem: “Ei, sunt si eu om; nu mai pot suporta!”, in timp ce ar trebui sa spunem: “Eu nu sunt om; sunt un ticalos; Dumnezeul meu, ajuta-ma sa ma fac om”. Nu spun ca sa fugim noi dupa ispite, ci, atunci cand vin, sa le infruntam cu rabdare si rugaciune.
In orice iarna duhovniceasca sa ateptam cu rabdare si nadejde primavara duhovniceasca. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipa si, daca in clipa aceea le evitam, falanga diavolilor trece si se duce si scapam. Atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rau ingerului? Nu, este ars. Viata duhovniceasca este foarte simpla si usoara; noi o facem grea, pentru ca nu ne nevoim corect. Cu putina straduinta, si multa smerenie si incredere in Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru ca acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc; si acolo unde nu exista diavol, este firesc sa nu existe nici ispite.
- Parinte, caderea intr-un pacat se poate face prin ingaduinta lui Dumnezeu?
- Nu, este greu sa spunem ca Dumnezeu ingaduie sa pacatuim. Noi facem ingaduieli si vine diavolul si ne ispiteste. Cand, de pilda, ma mandresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleaca ingerul meu pazitor, vine celalalt… inger, diavolul, si-mi sparg capul. Aceasta este ingaduinta mea si nu a lui Dumnezeu.
- Parinte, atunci cand am cazut este bine sa spunem: “Ispititorul m-a imbrancit?”
- De multe ori aud si eu pe unii oameni spunand ca diavolul este de vina atunci cand ei se chinuiesc, in timp ce ei sunt vinovati pentru ca nu infrunta corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate impiedica de la rau? El isi face treaba lui. Sa nu-l incarcam pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care traia la o Coliba cu staretul lui, cand a ramas pentru putin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie - era dintre acele chei mari si vechi - a aprins o lumanare si a pus-o sub cheie ca sa se coaca oul. Staretul intra pe neasteptate si-l vede. “Ce faci acolo?”, il intreaba. “Parinte, diavolul m-a pus sa coc oul pe cheie”, ii raspunse ucenicul sau. Atunci se auzi o voce salbatica: “Maiestria aceasta nici eu nu am stiut-o; de la el am invatat-o!”. De multe ori diavolul doarme si noi il provocam.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Sa facem binele din dragoste pentru Hristos
- Parinte, ma tem atunci cand ma gandesc la anii grei ce ne asteapta.
- De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.
Astazi viata noastra a devenit lipsita de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.
Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra.
Si daca cercetam cele pe care le facem in viata duhovniceasca: nevointa, post, priveghere etc., vom vedea ca toate ne ajuta sa avem si o buna sanatate trupeasca. Doarme cineva pe pat tare? Si medicii recomanda aceasta, zicand: “Sa dormi pe saltea tare, pentru ca nu-ti foloseste sa dormi pe moale”. Sau facem metanii? Altii fac gimnastica sa-si intareasca muschii. Doarme putin? Somnul mult il moleseste pe om. Nu se spune: “Acesta este adormit, celalalt este treaz”? Adica cele duhovnicesti pe care le face il ajuta si la sanatatea lui trupeasca. Apoi infranarea il ajuta mult pe om. Vezi cum si cei care se ocupa cu diferite cercetari etc. cauta sa traiasca o viata curata, sa nu fie ametiti, ca sa aiba luciditate. Noi desigur nu ne infranam din aceste pricini, ci dinlauntrul celor duhovnicesti pe care le facem iese si acel lucru pe care si-l doresc mirenii. Adica atunci cand facem lucru duhovnicesc, dinlauntrul lui vine si sanatatea trupului.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.
Astazi viata noastra a devenit lipsita de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.
Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra.
Si daca cercetam cele pe care le facem in viata duhovniceasca: nevointa, post, priveghere etc., vom vedea ca toate ne ajuta sa avem si o buna sanatate trupeasca. Doarme cineva pe pat tare? Si medicii recomanda aceasta, zicand: “Sa dormi pe saltea tare, pentru ca nu-ti foloseste sa dormi pe moale”. Sau facem metanii? Altii fac gimnastica sa-si intareasca muschii. Doarme putin? Somnul mult il moleseste pe om. Nu se spune: “Acesta este adormit, celalalt este treaz”? Adica cele duhovnicesti pe care le face il ajuta si la sanatatea lui trupeasca. Apoi infranarea il ajuta mult pe om. Vezi cum si cei care se ocupa cu diferite cercetari etc. cauta sa traiasca o viata curata, sa nu fie ametiti, ca sa aiba luciditate. Noi desigur nu ne infranam din aceste pricini, ci dinlauntrul celor duhovnicesti pe care le facem iese si acel lucru pe care si-l doresc mirenii. Adica atunci cand facem lucru duhovnicesc, dinlauntrul lui vine si sanatatea trupului.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Greselile intentionate
Sa luam aminte foarte mult la greselile intentionate, pentru ca ceea ce va cerceta Dumnezeu este intentia noastra. Greselile pe care le facem din neatentie sunt mai usoare. Unele pacate sunt pacate, dar au circumstante atenuante.
Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.
- Parinte, monahul acela despre care se spune in “Everghetinos” ca timp de zece ani cade in pacat in fiecare zi, dar in fiecare zi se pocaia, cum s-a mantuit?
- Acela era intr-un fel stapanit, robit de pacat. Nu avea intentie rea, dar nu fusese ajutat, a fost imbrancit la rau si de aceea era indreptatit sa primeasca ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, il durea, avea pocainta sincera si Dumnezeu in cele din urma l-a mantuit. Vezi, unul poate avea intentie buna, dar daca nu este ajutat de mic si este atras la rau, dupa aceea este greu sa se ridice. Face o incercare, cade, se ridica din nou, iarasi cade; adica se lupta. Dumnezeu nu il va lasa pe omul acesta, deoarece face si el, sarmanul, mica sa incercare, cere ajutorul dumnezeiesc si nu pacatuieste “cu sange rece”. Cineva, de pilda, porneste sa mearga undeva fara sa aiba scopul de a pacatui, ci mergand i se intampla o ispita si cade intr-un oarecare pacat. Se pocaieste, incearca sa-si revina, i se intinde iarasi o cursa si, desi nu are intentie sa faca rau, sarmanul cade din nou si iarasi se pocaieste. Unul ca acesta are circumstante atenuante, pentru ca nu vrea sa faca raul, ci este atras la rau si dupa aceea se pocaieste. Insa cel care spune: “Ca sa reusesc lucrul acela, trebuie sa fac aceasta nedreptate; ca sa reusesc celalalt lucru, trebuie sa fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta pacatuieste cu chibzuiala si intru cunostinta. Adica acela isi pregateste planul sau pacatos si programeaza impreuna cu diavolul ce pacat sa faca. Aceasta este ceva foarte rau, deoarece este premeditat. Acesta nu cade in ispita fara sa vrea, ci porneste sa faca ceva impreuna cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodata nu va putea fi ajutat, pentru ca nu i se justifica ajutorul dumnezeiesc, si in cele din urma moare nepocait.
Dar si cei care spun ca se vor pocai la batranete, cum pot fi siguri ca vor apuca sa se pocaiasca si nu vor pleca de aici prin vreo moarte napraznica? Un oarecare antreprenor spunea: “Cand voi imbatrani voi merge la Ierusalim, voi intra in raul Iordanului si atunci mi se vor sterge toate pacatele“, si continua sa traiasca in chip pacatos. In cele din urma, atunci cand nu mai avea nici un curaj, cand de abia mai mergea, a hotarat sa mearga. Si spune unuia dintre mesterii lui: “Mestere, m-am hotarat sa merg la Ierusalim, sa ma spal in raul Iordan”. “O, sefule, ii spune acela, daca esti curat vei ajunge, daca nu esti curat, vei ramane pe drum!”. Si parca a profetit. Indata ce a ajuns la Atena ca sa-si faca hartiile, a murit. I-au luat toti banii, l-au dus la un birou de inmormantari si de acolo l-au trimis in sicriu inapoi in locul lui natal.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.
- Parinte, monahul acela despre care se spune in “Everghetinos” ca timp de zece ani cade in pacat in fiecare zi, dar in fiecare zi se pocaia, cum s-a mantuit?
- Acela era intr-un fel stapanit, robit de pacat. Nu avea intentie rea, dar nu fusese ajutat, a fost imbrancit la rau si de aceea era indreptatit sa primeasca ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, il durea, avea pocainta sincera si Dumnezeu in cele din urma l-a mantuit. Vezi, unul poate avea intentie buna, dar daca nu este ajutat de mic si este atras la rau, dupa aceea este greu sa se ridice. Face o incercare, cade, se ridica din nou, iarasi cade; adica se lupta. Dumnezeu nu il va lasa pe omul acesta, deoarece face si el, sarmanul, mica sa incercare, cere ajutorul dumnezeiesc si nu pacatuieste “cu sange rece”. Cineva, de pilda, porneste sa mearga undeva fara sa aiba scopul de a pacatui, ci mergand i se intampla o ispita si cade intr-un oarecare pacat. Se pocaieste, incearca sa-si revina, i se intinde iarasi o cursa si, desi nu are intentie sa faca rau, sarmanul cade din nou si iarasi se pocaieste. Unul ca acesta are circumstante atenuante, pentru ca nu vrea sa faca raul, ci este atras la rau si dupa aceea se pocaieste. Insa cel care spune: “Ca sa reusesc lucrul acela, trebuie sa fac aceasta nedreptate; ca sa reusesc celalalt lucru, trebuie sa fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta pacatuieste cu chibzuiala si intru cunostinta. Adica acela isi pregateste planul sau pacatos si programeaza impreuna cu diavolul ce pacat sa faca. Aceasta este ceva foarte rau, deoarece este premeditat. Acesta nu cade in ispita fara sa vrea, ci porneste sa faca ceva impreuna cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodata nu va putea fi ajutat, pentru ca nu i se justifica ajutorul dumnezeiesc, si in cele din urma moare nepocait.
Dar si cei care spun ca se vor pocai la batranete, cum pot fi siguri ca vor apuca sa se pocaiasca si nu vor pleca de aici prin vreo moarte napraznica? Un oarecare antreprenor spunea: “Cand voi imbatrani voi merge la Ierusalim, voi intra in raul Iordanului si atunci mi se vor sterge toate pacatele“, si continua sa traiasca in chip pacatos. In cele din urma, atunci cand nu mai avea nici un curaj, cand de abia mai mergea, a hotarat sa mearga. Si spune unuia dintre mesterii lui: “Mestere, m-am hotarat sa merg la Ierusalim, sa ma spal in raul Iordan”. “O, sefule, ii spune acela, daca esti curat vei ajunge, daca nu esti curat, vei ramane pe drum!”. Si parca a profetit. Indata ce a ajuns la Atena ca sa-si faca hartiile, a murit. I-au luat toti banii, l-au dus la un birou de inmormantari si de acolo l-au trimis in sicriu inapoi in locul lui natal.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Eliberarea din intunericul pacatului
- Parinte, este un lucru foarte grav a-si intina cineva Sfantul Botez?
- Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…
- Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?
- Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.[“Everghetinos”, Vol. 1, p. 54 s.u.]
- Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?
- Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?
Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…
- Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?
- Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.[“Everghetinos”, Vol. 1, p. 54 s.u.]
- Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?
- Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?
Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Curatia inimii
- Parinte, Hristos incape in toate inimile?
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
duminică, 25 ianuarie 2009
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Binecuvantarea ce iese din inima este binecuvantare dumnezeiasca
Sa va dau si eu acum un "blestem!". Dumnezeu sa va umple inima de bunatatea, si de multa Sa dragoste pana ce o sa "innebuniti", astfel ca sa va plece mintea de pe pamant si sa va aflati de pe acum langa El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu! Sa va aprinda Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Sa nu ma mai siliti alta data sa va mai dau si un al doilea, pentru ca "blestemul" meu (cel bun) prinde, fiindca iese din inima mea. Si atunci cand eram in Sanatoriu (in 1966) mi-a fost mila de voi. Unele asteptau de opt ani spunand: "Vom face manastire", dar manastire nu s-a facut. Proiectul se vestejea. Atunci am spus: "Cum voi iesi din spital manastirea va rasari ca o ciuperca. Intr-un an veti fi in manastire!". Si intr-adevar, intr-un an s-a facut manastirea. Am spus aceasta cu toata inima mea. Ati avut dispozitie buna, de aceea nu v-a lasat Dumnezeu. Altfel nu se explica.
Cand te doare de un om care are smerenie si cu toata inima sa iti cere sa te rogi, de pilda, pentru o patima ce il chinuie si-i spui: "nu te teme, te vei face mai bun", ii dai o astfel de binecuvantare, care este o binecuvantare dumnezeiasca. Ea are multa dragoste si durere, de aceea prinde. Este placut lucrul acesta lui Dumnezeu si Dumnezeu implineste binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.
Odata, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul sa implinesc o fagaduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergatorul pentru ca atunci, in razboi, ne-a ajutat Sfantul. Eram trimis sa duc doua sfesnice pentru bisericuta si in acelasi timp sa insotesc pe cineva care trebuia sa treaca pe la Tribunalul militar din Plavpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: "Ai si gasit om care sa-l predea". Era din Epir, sarmanul, cantaret ambulant, casatorit, cu copii, si era judecat ca s-a ranit singur ca sa scape de razboi. Se gandea: "Mai bine ca am doar un picior, decat sa mor". Am coborat la Agrinio, unde avea niste cunoscuti. "Sa mergem sa-i vad", imi spune. "Sa mergem", ii spun. "Sa mergem aici, sa mergem acolo". Ce sa fac, am mers si eu cu el. Mare osteneala. Si nu voia sa mearga sa-l predau. Imi era mila si mie de el sarmanul. M-a durut foarte mult de el si i-am spus: "Vei vedea, ca tu o vei duce mai bine decat toti. Si comandantul va trimite scrisoare ca sa te bage in vreo slujba, si vei putea sa iti randuiesti si copiii si vei avea si viata in siguranta". In cele din urma, cand am ajuns la Navpacto, am aflat ca si comandantul a trimis o scrisoare si l-a scapat; altfel ar fi fost executat. In timp de razboi lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost mila de el, fiindca era cu familie, si l-a pus bucatar la Centrul de Mobilizare. Si-a adus si familia aproape de el si a petrecut o viata mai buna decat toti. Si fiindca militarii nu mergeau intotdeauna sa manance acolo, mancarea prisosea si astfel isi hranea si copiii sai. Dupa asta toti ii spuneau: "Tu o duci mai bine decat noi toti!" Pentru ca noi toti ceilaiti eram pe munti in zapezi. Ceea ce i-am dorit a fost placut lui Dumnezeu, pentru ca am spus-o cu durere, din adancul inimii mele si de aceea Dumnezeu a implinit-o.
Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori - una mai mica si care se maritase, numai ea ramasese nemaritata. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: "Parinte, daca e nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi". "Atata marime de suflet!", imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: "Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau". Si daca as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Cand te doare de un om care are smerenie si cu toata inima sa iti cere sa te rogi, de pilda, pentru o patima ce il chinuie si-i spui: "nu te teme, te vei face mai bun", ii dai o astfel de binecuvantare, care este o binecuvantare dumnezeiasca. Ea are multa dragoste si durere, de aceea prinde. Este placut lucrul acesta lui Dumnezeu si Dumnezeu implineste binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.
Odata, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul sa implinesc o fagaduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergatorul pentru ca atunci, in razboi, ne-a ajutat Sfantul. Eram trimis sa duc doua sfesnice pentru bisericuta si in acelasi timp sa insotesc pe cineva care trebuia sa treaca pe la Tribunalul militar din Plavpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: "Ai si gasit om care sa-l predea". Era din Epir, sarmanul, cantaret ambulant, casatorit, cu copii, si era judecat ca s-a ranit singur ca sa scape de razboi. Se gandea: "Mai bine ca am doar un picior, decat sa mor". Am coborat la Agrinio, unde avea niste cunoscuti. "Sa mergem sa-i vad", imi spune. "Sa mergem", ii spun. "Sa mergem aici, sa mergem acolo". Ce sa fac, am mers si eu cu el. Mare osteneala. Si nu voia sa mearga sa-l predau. Imi era mila si mie de el sarmanul. M-a durut foarte mult de el si i-am spus: "Vei vedea, ca tu o vei duce mai bine decat toti. Si comandantul va trimite scrisoare ca sa te bage in vreo slujba, si vei putea sa iti randuiesti si copiii si vei avea si viata in siguranta". In cele din urma, cand am ajuns la Navpacto, am aflat ca si comandantul a trimis o scrisoare si l-a scapat; altfel ar fi fost executat. In timp de razboi lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost mila de el, fiindca era cu familie, si l-a pus bucatar la Centrul de Mobilizare. Si-a adus si familia aproape de el si a petrecut o viata mai buna decat toti. Si fiindca militarii nu mergeau intotdeauna sa manance acolo, mancarea prisosea si astfel isi hranea si copiii sai. Dupa asta toti ii spuneau: "Tu o duci mai bine decat noi toti!" Pentru ca noi toti ceilaiti eram pe munti in zapezi. Ceea ce i-am dorit a fost placut lui Dumnezeu, pentru ca am spus-o cu durere, din adancul inimii mele si de aceea Dumnezeu a implinit-o.
Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori - una mai mica si care se maritase, numai ea ramasese nemaritata. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: "Parinte, daca e nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi". "Atata marime de suflet!", imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: "Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau". Si daca as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Blestemul "politicos"
- Parinte, este corect sa spuna cineva despre cel ce l-a nedreptatit : "S-o afle de la Dumnezeu"? *
* In romana expresia corespunzatoare mi se pare a fi: "Dumnezeu sa-i rasplateasca" (n.ed.).
- Cel ce spune asa este batjocorit de cel viclean si nu intelege ca in felul acesta blesteama intr-un mod politicos. Sunt unii care spun ca sunt sensibili si au dragoste si finete si suporta nedreptatile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu". In viata aceasta toti oamenii dam examene pentru ca in cealalta viata, cea vesnica, sa ne invrednicim de rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca si nu ii este ingaduit crestinului, pentru ca Hristos nu ne-a invatat un astfel de mod de dragoste, ci: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tacere si cu bunatate.
Cand suntem clevetiti sau nedreptatiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au rautate si stramba si adevarul, daca putem, e bine sa nu dorim sa ne indreptatim atunci cand nedreptatea priveste numai persoana noastra. Nici sa spunem: "S-o gaseasca de la Dumnezeu", pentru ca si asta e tot blestem. E bine sa-i iertam cu toata inima noastra si sa rugam pe Dumnezeu sa ne intareasca astfel ca sa putem ridica greutatea clevetirii si sa continuam viata duhovniceasca pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic sa judece si sa osandeasca, sa continue sa ne nedreptateasca deoarece in felul acesta ne pregatesc mereu cununi de aur, pentru viata cea adevarata. Fireste, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu pot fi blestemati pentru ca nu au rautate, ci numai bunatate si orice rau ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare si tainica.
Deochiul
Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta e deochiul. E o lucrare diavoleasca.
- Parinte, deochiul este primit de Biserica?
- Da, exista si o rugaciune speciala *. Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este "deochiat".
- Parinte, multi cer "talismanul" pentru prunci, ca sa nu fie deochiati. E bine sa poarte asa ceva?
- Nu, nu e bine. Sa spuneti mamelor sa le puna cruciulite.
- Parinte, daca cineva lauda un lucru frumos si cei care l-au facut primesc lauda cu un gand de mandrie si se pricinuieste un rau, acesta este deochi?
- Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucreaza legile duhovnicesti. Dumnezeu retrage harul Sau de la om si atunci se pricinuieste paguba. Deochiul exista in cazuri rare. In mod special oamenii care au invidie si rautate - putini sunt de acestia -, sunt cei care deochiaza. De pida, o femeie vede un copilas dragalas cu mama lui si spune cu rautate : "De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?" Atunci copilasul acela poate pati rau; sa nu poata dormi, sa planga, sa se chinuiasca, pentru ca aceea a spus-o cu rautate. Si daca copilul s-ar imbolnavi si ar muri, acea femeie ar simti bucurie in sinesi. Altul vede un vitelus, il pofteste, si indata acela piere.
De multe ori insa se poate ca sa se chinuiasca copilul, dar sa fie de vina mama lui. Adica se poate ca mama sa fi vazut candva un copil slab si sa fi spus: "Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!" Sa se fi laudat cu al ei si sa judece pe cel strain. Si ceea ce a spus cu rautate despre copilul strain, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuieste fara sa fie vinovat. Se topeste sarmanul ca sa se pedepseasca mama si sa-si inteleaga greseala. Fireste, copilul va fi mucenic. Judecatile lui Dumnezeu sunt abis.
* Staretul accentua ca numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
* In romana expresia corespunzatoare mi se pare a fi: "Dumnezeu sa-i rasplateasca" (n.ed.).
- Cel ce spune asa este batjocorit de cel viclean si nu intelege ca in felul acesta blesteama intr-un mod politicos. Sunt unii care spun ca sunt sensibili si au dragoste si finete si suporta nedreptatile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu". In viata aceasta toti oamenii dam examene pentru ca in cealalta viata, cea vesnica, sa ne invrednicim de rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca si nu ii este ingaduit crestinului, pentru ca Hristos nu ne-a invatat un astfel de mod de dragoste, ci: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tacere si cu bunatate.
Cand suntem clevetiti sau nedreptatiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au rautate si stramba si adevarul, daca putem, e bine sa nu dorim sa ne indreptatim atunci cand nedreptatea priveste numai persoana noastra. Nici sa spunem: "S-o gaseasca de la Dumnezeu", pentru ca si asta e tot blestem. E bine sa-i iertam cu toata inima noastra si sa rugam pe Dumnezeu sa ne intareasca astfel ca sa putem ridica greutatea clevetirii si sa continuam viata duhovniceasca pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic sa judece si sa osandeasca, sa continue sa ne nedreptateasca deoarece in felul acesta ne pregatesc mereu cununi de aur, pentru viata cea adevarata. Fireste, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu pot fi blestemati pentru ca nu au rautate, ci numai bunatate si orice rau ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare si tainica.
Deochiul
Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta e deochiul. E o lucrare diavoleasca.
- Parinte, deochiul este primit de Biserica?
- Da, exista si o rugaciune speciala *. Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este "deochiat".
- Parinte, multi cer "talismanul" pentru prunci, ca sa nu fie deochiati. E bine sa poarte asa ceva?
- Nu, nu e bine. Sa spuneti mamelor sa le puna cruciulite.
- Parinte, daca cineva lauda un lucru frumos si cei care l-au facut primesc lauda cu un gand de mandrie si se pricinuieste un rau, acesta este deochi?
- Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucreaza legile duhovnicesti. Dumnezeu retrage harul Sau de la om si atunci se pricinuieste paguba. Deochiul exista in cazuri rare. In mod special oamenii care au invidie si rautate - putini sunt de acestia -, sunt cei care deochiaza. De pida, o femeie vede un copilas dragalas cu mama lui si spune cu rautate : "De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?" Atunci copilasul acela poate pati rau; sa nu poata dormi, sa planga, sa se chinuiasca, pentru ca aceea a spus-o cu rautate. Si daca copilul s-ar imbolnavi si ar muri, acea femeie ar simti bucurie in sinesi. Altul vede un vitelus, il pofteste, si indata acela piere.
De multe ori insa se poate ca sa se chinuiasca copilul, dar sa fie de vina mama lui. Adica se poate ca mama sa fi vazut candva un copil slab si sa fi spus: "Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!" Sa se fi laudat cu al ei si sa judece pe cel strain. Si ceea ce a spus cu rautate despre copilul strain, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuieste fara sa fie vinovat. Se topeste sarmanul ca sa se pedepseasca mama si sa-si inteleaga greseala. Fireste, copilul va fi mucenic. Judecatile lui Dumnezeu sunt abis.
* Staretul accentua ca numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Blestemul parintilor prinde mult
Sa stiti ca blestemul parintilor prinde mult; chiar si supararea lor. Desi nu l-ar blestema parintii pe copil, ci numai de s-ar inversuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireste, se va usura in cealalta viata, pentru ca achita aici ceva. Se face ceea ce spune Avva Isaac: "Mananca din iad" *, adica imputineaza din chinul iadului prin chinurile de aici, din aceasta viata. Pentru ca si chinul din viata aceasta mananca din iad. Adica atunci cand lucreaza legile duhovnicesti, se micsoreaza putin din iad, din chinuri. Dar si parintii care dau pe copiii lor "necuratului", ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. "Mi i-ai fagaduit" - iti spune. In Farasa ** era o familie. Aveau un copil care plangea iar tatal lui il dadea "necuratului". Si iata ce s-a intamplat. Odata cand tatal sau l-a trimis pe copil "necuratului", a ingaduit Dumnezeu ca sa dispara copilul din leagan. Atunci nenorocita mama se duce la Hagi efendi *** spunandu-i: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, mi-au luat diavolii copilul". S-a dus Hagi efendi, a citit rugaciuni deasupra leaganului si s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sarmana mama spunea: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, cat o sa mai mearga asta?" "Eu nu obosesc sa vin, ii spunea, ci tu te obosesti sa vii sa ma chemi. Va obosi diavolul si il va lasa". De atunci nu mai disparea copilul. Dupa ce s-a facut mare ii spuneau: "chipul diavolului". Tulbura tot satul; ii zapacea pe toti. Ce a mai tras tatal meu! **** Mergea la unul si-i spunea: "Cutare a spus asa despre tine". Mergea si la altul si spunea la fel. Dupa aceea se certau unul cu altul si se bateau. Cand au priceput asta, au mers la el ca sa-l prinda si sa-l pedepseasca. Dar acesta i-a sucit si i-a facut ca ei sa-si ceara iertare de la el. Atat de indracit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca si ceilalti sa vada in continuare urmarile, ca sa le vina mintea, sa se infraneze pe ei insisi si sa fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireste ca are si multe circumstante atenuante.
* Sf. Isaac Sirul "Cuv. ascetice", Cuv. 55, p.277, ed. 1981, Bucuresti.
** Comunitate greceasca alcatuita din 6 sate din Kapadochia, patria Sf. Arsenie Capadocianul si a Cuv. Paisie.
*** Asa il numeau pe Sf. Arsenie Capadocianul.
**** Tatal Parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa.
Cea mai mare avere pentru lume este binecuvantarea parintilor. Dupa cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvantare este sa primesti binecuvantarea staretului tau. De aceea se spune: "Sa iei binecuvantarea parintilor".
O mama, imi aduc aminte, avea patru copii si se plangea sarmana. "Voi muri de suparare - imi spunea. Nu s-a casatorit nici un copil. Fa rugaciune". Femeie vaduva aceea, copii orfani, mi-a fost mila de ei. Fac rugaciune, fac rugaciune, nimic. Imi spun: "Se intampla ceva aici". "Ni s-au facut vraji", spuneau copiii. "Nu sunt vraji aici; se vede cand este din vraji. Nu cumva v-a blestemat mama voastra?", ii intreb. "Da, Parinte, imi spun. Cand eram mici, fiindca eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineata pana seara: "Ca lemnele sa ramaneti; ca lemnele sa ramaneti". "Mergeti si scuturati-o pe mama voastra, le-am spus, si sa-i spuneti sa se pocaiasca si sa se spovedeasca si de acum inainte sa va dea mereu binecuvantari". Intr-un an si jumatate s-au casatorit toti patru. Aceea, sarmana, era femeie vaduva si se pare ca si fara rabdare, iar copiii zburdalnici fiind au scos-o dn rabdari si astfel i-a blestemat.
- Daca parintii blesteama copiii si dupa aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?
- Daca copiii cauta in ei insisi vor afla ca, pentru a fi blestemati de parintii lor, se pare ca au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar daca isi simt greseala lor si se pocaiesc cu sinceritate si se spovedesc, se indreapta. Iar daca sporesc duhovniceste copiii, ajuta si pe parintii lor.
- Parinte, cand am plecat la manastire si pe mine m-au blestemat parintii mei.
- Acestea sunt singurele blesteme care se transforma in binecuvantari.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
* Sf. Isaac Sirul "Cuv. ascetice", Cuv. 55, p.277, ed. 1981, Bucuresti.
** Comunitate greceasca alcatuita din 6 sate din Kapadochia, patria Sf. Arsenie Capadocianul si a Cuv. Paisie.
*** Asa il numeau pe Sf. Arsenie Capadocianul.
**** Tatal Parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa.
Cea mai mare avere pentru lume este binecuvantarea parintilor. Dupa cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvantare este sa primesti binecuvantarea staretului tau. De aceea se spune: "Sa iei binecuvantarea parintilor".
O mama, imi aduc aminte, avea patru copii si se plangea sarmana. "Voi muri de suparare - imi spunea. Nu s-a casatorit nici un copil. Fa rugaciune". Femeie vaduva aceea, copii orfani, mi-a fost mila de ei. Fac rugaciune, fac rugaciune, nimic. Imi spun: "Se intampla ceva aici". "Ni s-au facut vraji", spuneau copiii. "Nu sunt vraji aici; se vede cand este din vraji. Nu cumva v-a blestemat mama voastra?", ii intreb. "Da, Parinte, imi spun. Cand eram mici, fiindca eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineata pana seara: "Ca lemnele sa ramaneti; ca lemnele sa ramaneti". "Mergeti si scuturati-o pe mama voastra, le-am spus, si sa-i spuneti sa se pocaiasca si sa se spovedeasca si de acum inainte sa va dea mereu binecuvantari". Intr-un an si jumatate s-au casatorit toti patru. Aceea, sarmana, era femeie vaduva si se pare ca si fara rabdare, iar copiii zburdalnici fiind au scos-o dn rabdari si astfel i-a blestemat.
- Daca parintii blesteama copiii si dupa aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?
- Daca copiii cauta in ei insisi vor afla ca, pentru a fi blestemati de parintii lor, se pare ca au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar daca isi simt greseala lor si se pocaiesc cu sinceritate si se spovedesc, se indreapta. Iar daca sporesc duhovniceste copiii, ajuta si pe parintii lor.
- Parinte, cand am plecat la manastire si pe mine m-au blestemat parintii mei.
- Acestea sunt singurele blesteme care se transforma in binecuvantari.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
"Binecuvantati si nu blestemati" (Rom. 12, 14)
M-a intrebat cineva: "Ceea ce cantam in Postul Mare, adica: "Adauga lor rele, Doamne, celor mariti ai pamantului" (Is.26,15), de ce o spune, caci este blestem ?" "Cand navalesc barbarii - i-am spus - si merg si distrug un popor fara vreo pricina, iar poporul se roaga ca sa-i ajunga cele rele, adica sa li se strice carutele, iar caii lor sa pateasca ceva, ca sa fie impiedicati, e bine sau rau asta ? Aceasta se intelege: sa le vina piedici. Nu inseamna ca sunt blestemati".
- Parinte, cand prinde blestemul ?
- Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.
- Si cum se slobozeste cineva de blestem ?
- Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: "Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta-ma", si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.
- Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?
- Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice fi-ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.
Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: "Nu luam funia sa legam lemnele ?" Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: "Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie". Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala - era din cele ce le lasasera italienii - si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s-o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: "Sa o duca cu aceeasi funie". In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s-o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.
Boli si nenorociri din blestem
Multe boli carora doctorii nu le gasesc pricina, pot fi din blestem. Cum sa gaseasca doctorii, blestemul? Odata mi-au adus la Coliba un paralitic. Un barbat zdravan nu putea sta jos. Trupul ii era intarit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus doua lemne, de care s-a sprijinit sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: "De la varsta de 15 ani este in starea asta si au trecut 18 ani de atunci". "Dar cum sa pateasca asta pe neasteptate?" am intrebat. "Nu se poate. Ceva se intampla". Am cautat pe ici - pe colo si am aflat ca l-a blestemat cineva. Ce s-a intamplat? Odata merge cu autobuzul la scoala si statea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in varsta si un batran si stateau in picioare langa el. Atunci cineva i-a spus: "Scoala-te, sa stea varstnicii". Acela insa s-a intins si mai mult pe banca, fara sa dea importanta la cele zise. Atunci batranul care statea in picioare ii spune: "Intins sa ramai si niciodata sa nu poti sedea" Si blestemul a prins. Vezi, tanarul a fost obraznic. Ca si cum ar fi spus: "De ce sa ma scol, daca am platit locul?" Da, dar si celalalt a platit, si este in varsta, respectabile si sta si in picioare, iar tu esti un copil mic de 15 ani si stai jos. "Din pricina asta este - i-am spus. Cauta sa te pocaiesti, daca vrei sa te faci bine. E nevoie de pocainta". Sarmanul cum a inteles putin si a recunoscut, indata s-a facut bine.
Cate de acestea ce se intampla azi sunt din blestem, din suparare peste masura. Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie sa stiti ca este sau din nedreptate, sau din vraji sau din blestem. Un tata avea un copil ce nu mai statea acasa. Odata tatal sau ii spune foarte suparat: "Sa vii odata pentru totdeauna". Baiatul, in noaptea aceea, cum venea acasa, exact in fata casei sale l-a lovit o masina si a murit. Prietenii lui l-au ridicat si l-au dus in casa. A venit dupa aceea si tatal lui la Coliba mea si plangea. "Copilul a murit in fata usii casei mele", spunea. Luindu-l pe ici - pe colo, mi-a spus mai apoi: "I-am spus un cuvant". "Ce i-ai spus?" - l-am intrebat. "M-am inversunat ca umbla noaptea si i-am spus: "Sa vii pentru totdeauna!". Nu cumva a fost din asta?". "Ei din ce altceva?" - i-am spus. "Cauta sa te pocaiesti si sa te spovedesti". "De data asta sa vii odata pentru totdeauna", i-a spus, si l-au adus pe copil mort. Si dupa aceea durere si plans pe tatal lui.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
- Parinte, cand prinde blestemul ?
- Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.
- Si cum se slobozeste cineva de blestem ?
- Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: "Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta-ma", si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.
- Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?
- Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice fi-ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.
Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: "Nu luam funia sa legam lemnele ?" Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: "Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie". Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala - era din cele ce le lasasera italienii - si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s-o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: "Sa o duca cu aceeasi funie". In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s-o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.
Boli si nenorociri din blestem
Multe boli carora doctorii nu le gasesc pricina, pot fi din blestem. Cum sa gaseasca doctorii, blestemul? Odata mi-au adus la Coliba un paralitic. Un barbat zdravan nu putea sta jos. Trupul ii era intarit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus doua lemne, de care s-a sprijinit sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: "De la varsta de 15 ani este in starea asta si au trecut 18 ani de atunci". "Dar cum sa pateasca asta pe neasteptate?" am intrebat. "Nu se poate. Ceva se intampla". Am cautat pe ici - pe colo si am aflat ca l-a blestemat cineva. Ce s-a intamplat? Odata merge cu autobuzul la scoala si statea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in varsta si un batran si stateau in picioare langa el. Atunci cineva i-a spus: "Scoala-te, sa stea varstnicii". Acela insa s-a intins si mai mult pe banca, fara sa dea importanta la cele zise. Atunci batranul care statea in picioare ii spune: "Intins sa ramai si niciodata sa nu poti sedea" Si blestemul a prins. Vezi, tanarul a fost obraznic. Ca si cum ar fi spus: "De ce sa ma scol, daca am platit locul?" Da, dar si celalalt a platit, si este in varsta, respectabile si sta si in picioare, iar tu esti un copil mic de 15 ani si stai jos. "Din pricina asta este - i-am spus. Cauta sa te pocaiesti, daca vrei sa te faci bine. E nevoie de pocainta". Sarmanul cum a inteles putin si a recunoscut, indata s-a facut bine.
Cate de acestea ce se intampla azi sunt din blestem, din suparare peste masura. Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie sa stiti ca este sau din nedreptate, sau din vraji sau din blestem. Un tata avea un copil ce nu mai statea acasa. Odata tatal sau ii spune foarte suparat: "Sa vii odata pentru totdeauna". Baiatul, in noaptea aceea, cum venea acasa, exact in fata casei sale l-a lovit o masina si a murit. Prietenii lui l-au ridicat si l-au dus in casa. A venit dupa aceea si tatal lui la Coliba mea si plangea. "Copilul a murit in fata usii casei mele", spunea. Luindu-l pe ici - pe colo, mi-a spus mai apoi: "I-am spus un cuvant". "Ce i-ai spus?" - l-am intrebat. "M-am inversunat ca umbla noaptea si i-am spus: "Sa vii pentru totdeauna!". Nu cumva a fost din asta?". "Ei din ce altceva?" - i-am spus. "Cauta sa te pocaiesti si sa te spovedesti". "De data asta sa vii odata pentru totdeauna", i-a spus, si l-au adus pe copil mort. Si dupa aceea durere si plans pe tatal lui.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Dreptul este rasplatit si in viata aceasta
Am vazut suflete ce au fost nedreptatite, dar au suferit nedreptatea cu ganduri bune si i-a miluit harul si in viata aceasta. Cu multi ani inainte, m-a cercetat un crestin evlavios, simplu si binevoitor, si m-a rugat sa ma rog ca Hristos sa-i lumineze pe copiii lui ca atunci cand vor veni in varsta sa nu carteasca impotriva rudelor pentru marea nedreptate ce le-au facut. Si mi-a povestit chestiunea. Asa cum am vazut, omul acesta a fost intr-adevar omul lui Dumnezeu. Era fratele mai mare intre cei cinci copii ai familiei sale, care, dupa moartea neasteptata a tatalui lor, a purtat grija de fratii lui ca un tata bun. A lucrat din greu, a castigat si putina avere, terenuri, etc., si a aranjat pe cele doua surori ale lui. S-au casatorit si fratii lui mai mici, au luat terenurile cele mai bune, livezile de masline, etc, iar lui i-au lasat cele neroditoare, sterpe, nisipoase. La sfarsit s-a casatorit si el si a dobandit 5 copii. Era in varsta si, fireste, se gandea la copiii lui ca nu cumva sa inteleaga nedreptatea atunci cand se vor mari si sa carteasca. Si-mi spunea: "Eu nu ma mahnesc pentru nedreptate, pentru ca citesc Psaltirea. O catisma dupa amiaza si doua catisme inainte de se face ziua. Aproape ca am invatat-o pe de rost. Nici un psalm nu spune ca nedreptii au facut vreo procopseala. In timp ce la cei drepti se gandeste Dumnezeu. Eu, Parinte, nu ma mahnesc de ogoarele ce le-am pierdut, ci ma mahnesc pentru fratii mei ca isi pierd sufletele lor". Dupa aceasta a plecat acest om binecuvantat si m-a cercetat iarasi dupa vreo zece ani. Si ma intreaba foarte bucuros: "Ma mai tii minte, Parinte?". "Da, - i-am spus si l-am intrebat cum o duce. "Acum am devenit bogat!" - mi-a raspuns. "Dar cum ai devenit bogat, frate?"... "Iata terenurile cele neroditoare au dobandit mare valoare, pentru ca erau la malul marii. De data asta am venit sa imi spui ce sa fac cu banii cei multi pe care ii am". "Sa-ti asiguri copiii cu cate o cascioara si sa tii cativa bani si pentru studiile lor, pana ce se vor aranja". "Am si pentru copiii mei, imi spune, si tot sunt multi". "Da mai intai rudelor tale sarace si dupa aceea si la alti saraci". "Am dat, Parinte, dar tot sunt multi". "Da sa se faca biserica din satul tau". "Am dat si tot sunt destui". Atunci ii spun: "Ma voi ruga ca sa te lumineze Hristos, ca sa faci bine acolo unde este mai mare nevoie". Apoi l-am intrebat: "Ce iti fac fratii? Unde sunt?" A izbucnit in plans si printre suspine mi-a raspuns: "Nu stiu, Parinte. S-au pierdut si urmele lor. Si-au vandut terenurile din sat, livezile de maslini si ogoarele si acum nu stiu unde se afla. Mai intai au plecat in Germania, apoi in Australia, si acum au disparut". Mi-a parut rau ca l-am intrebat despre fratii lui, nestiind ca se va mahni atat de mult. L-am mangaiat dupa aceea si a plecat linistit. I-am spus sa ne rugam amandoi ca sa auzim si despre aceia vesti bune. Mi-am adus aminte de Psalmul care zice: "Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si inaltandu-se ca cedrii Libanului, si am trecut si iata nu era, si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui". (Ps.56/55-56). Exact asa s-a intamplat si cu nenorocitii lui frati.
Nu exista lucru mai rau ca nedreptatea. Orice ati face, cautati sa aveti binecuvantarea lui Dumnezeu.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Nu exista lucru mai rau ca nedreptatea. Orice ati face, cautati sa aveti binecuvantarea lui Dumnezeu.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Cum s-a falsificat lumea
Rautatea oamenilor a intrecut orice limita. Cauta numai cum sa se insele unul pe altul. Si daca il insala considera asta o mare izbanda. Intr-adevar, cum s-a falsificat lumea ! Toate le fac false. Si bani iau mai mult decat luau cei batrani, sarmanii. Toate au devenit false, in general. Intr-o zi, cineva mi-a adus niste rasaduri de rosii. Fiecare rasad era intr-o punga mica si cu pamant netrebnic, nisip mare, ca sa tina umezeala. Le vine greu sa puna putina apa. Nu mai vorbim sa puna putin gunoi. Numai deasupra era foarte putin ca piperul negru. Cand l-am scos din punga toata radacina era putreda. Am pus un strat de pamant pe deasupra ca sa scoata radacini noi.
Cum insala lumea! Sa vedeti mi-au adus odata o cutie mare cu dulciuri. "Am s-o deschid cand va veni un grup mai mare"- mi-am spus. "Sa n-o deschid acum, ca sa nu intre furnicile". Intr-o zi s-au adunat mai multi. Am apreciat ca vor ajunge (dulciurile) si chiar vor prisosi. Cum am deschis-o, vad inauntru felizol din toate partile. Si partea in care se aflau dulciurile era asa de mica. Tot celalalt spatiu, era gol. Alta data mi-au adus o cutie deosebita, legata cu panglici. "Am s-o tin pentru copiii de la Atoniada" - mi-am spus. Dar era in ea niste rahat intarit si vechi. Eu nu dau un astfel de rahat lumii, ci dau numai rahat proaspat.
- Parinte, nu-si dau seama ca aceasta e nedreptate?
- Nu. Ci o considera izbanda. Pentru ca pacatul a devenit moda si nedreptatea istetime. Duhul lumesc, din pacate, slefuieste mintea spre viclenie, si cel ce nedreptateste pe semenul sau socoate asta ca o izbanda. Isi ia si diploma de merit: "Acesta este diavol pe toate le izbuteste", ii spun unii laudativ, in timp ce launtric el sufera mustrarea constiintei sale, care e iadul cel mic.
Cel drept are pe Dumnezeu de partea lui
Oamenii nu mai incap astazi in aceasta lume. Daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu incape in aceasta lume.
- Parinte, de ce nu incape ?
- Cand cineva este sensibil si se afla intr-un mediu dur care ii face viata neagra, cum sa sufere? Sau trebuie sa injure, etc. sau sa plece!. Dar nu poate pleca, pentru ca trebuie sa traiasca. Ii spune patronul: "Am incredere in tine, pentru ca nu furi, dar trebuie sa pui si stricate printre cele bune. Printre balotii de trifoi bun trebuie sa pui si putini amestecati". Si seful cel mare il pune sa faca asa, pentru ca altfel il arunca afara. Dar dupa asta saracul nu mai doarme, incepe sa ia hapuri. Stiti ce trag saracii oameni ? Ce greutati, ce presiuni intampina multi la serviciul lor de la sefii lor? Le fac viafa neagra. Sa-si lase serviciul? Au familii. Sa mai ramana? Chinuri. Inainte adanc, inapoi prapastie. Stramtorare din amandoua partile. Sa plesneasca, sarmanul. Face rabdare, se lupta.
Altuia ii lasa serviciul, dar merge colegul lui sa ia salariul. Cunosc pe unul care a fost undeva director. Cand s-au schimbat lucrurile, l-au scos din functia de director si au pus pe altul al partidului de la putere, care nu terminase nici liceul. L-au facut pe acela director, dar nestiind nimic, n-au putut sa-l dea in alta parte pe cel dinainte. Si ce fac? Pun in acelasi loc al doilea birou. Serviciul il facea vechiul director, iar cel nou statea: tigara, cafea, discutii... Cu desavarsire obraznic. Nu-l ducea mintea, spunea orice ii venea la gura, iar raspunderea cadea asupra celui dinainte. Si asta pana cand acela a fost nevoit sa plece, "nu cumva trebuie sa plec in alta parte? Locul este stramt; nu incap doua birouri. Mai bine stati Dumneavoastra aici", i-a spus si a plecat, pentru ca i-a facut viata neagra. Si nu o zi sau doua. In fiecare zi sa ai unul ca acesta pe cap este mare chin.
Pe omul cel drept toti ceilalti il imbrancesc in postul cel mai de pe urma, sau chiar ii iau si locul. Il nedreptatesc, il calca - "calca pe cadavre", nu se spune asa? Dar cu cat oamenii il imbrancesc inspre cele de jos, cu atat Dumnezeu il urca spre cele de sus, ca pluta. Dar e nevoie de foarte multa rabdare. Rabdarea rezolva foarte multe lucruri. Cel ce vrea sa ramana virtuos si sa fie cinstit la serviciul sau, fie lucrator de este, fie negustor, fie orice ar fi, trebuie sa stie bine ca atunci cand isi va incepe treaba sa va ajunge la punctul chiar sa nu aiba de unde sa-si plateasca nici chiria; si numai asa ii va veni binecuvantarea lui Dumnezeu. Sa nu inceapa nici cu scopul :"Daca voi ajunge pana acolo, dupa aceea voi avea clientela". Sa nu aiba acest gand, pentru ca numai atunci Dumnezeu ii va da. Ci de va spune: "Voi trai dupa Dumnezeu, nu voi face nedreptati; voi spune ca asta costa 50 de drahme, cealalta 200"; si atunci Dumnezeu nu-l va lasa. Daca un altul va da cu 500 drahme, ceea ce acela dadea cu 50, se va imbogati. Dar in cele din urma acest inselator va ajunge sa nu aiba de unde plati nici chiria si isi va inchide magazinul, pentru ca lumea afla, in timp ce acel cinstit incet-incet nu va mai putea face fata din pricina clientelei ce-o va avea, si va angaja ajutoare. La inceput insa va fi incercat. Cel bun este incercat in mainile celor rai; trece prin darac (NE: Unealta actionata de mana cu care se scarmana si curata lana ce trebuie sa se faca fir.)
Cand cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvanteaza lucrurile lui. Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuseste. Poate sa se vada pana la o vreme ca inainteaza, dar in cele din urma, va cadea gramada. Cel mai important este sa porneasca cineva de la binecuvantarea lui Dumnezeu in orice face. Omul, cand este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Si cand are si putina indrazneala la Dumnezeu, atunci face si minuni. Cand paseste cu Evanghelia, are drept la ajutorul dumnezeiesc. Calatoreste cu Hristos. Cum sa nu aiba drept la ajutorul dumnezeiesc ? Toata temelia aici este. De aici incolo sa nu se teama de nimic. Ceea ce are valoare este sa Se odihneasca Hristos, Maica Domnului si Sfintii in fiecare lucrare a noastra, iar Sfantul Duh Se va odihni in noi. Cinstea omului e mai pretioasa decat Cinstitul Lemn. Daca cineva nu este cinstit si are Cinstitul Lemn asupra sa, este ca si cum nu ar avea nimic. Iar daca altul nu are Cinstitul Lemn, dar daca e cinstit, primeste ajutorul dumnezeiesc. Daca mai are si Cinstitul Lemn, atunci...
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Cum insala lumea! Sa vedeti mi-au adus odata o cutie mare cu dulciuri. "Am s-o deschid cand va veni un grup mai mare"- mi-am spus. "Sa n-o deschid acum, ca sa nu intre furnicile". Intr-o zi s-au adunat mai multi. Am apreciat ca vor ajunge (dulciurile) si chiar vor prisosi. Cum am deschis-o, vad inauntru felizol din toate partile. Si partea in care se aflau dulciurile era asa de mica. Tot celalalt spatiu, era gol. Alta data mi-au adus o cutie deosebita, legata cu panglici. "Am s-o tin pentru copiii de la Atoniada" - mi-am spus. Dar era in ea niste rahat intarit si vechi. Eu nu dau un astfel de rahat lumii, ci dau numai rahat proaspat.
- Parinte, nu-si dau seama ca aceasta e nedreptate?
- Nu. Ci o considera izbanda. Pentru ca pacatul a devenit moda si nedreptatea istetime. Duhul lumesc, din pacate, slefuieste mintea spre viclenie, si cel ce nedreptateste pe semenul sau socoate asta ca o izbanda. Isi ia si diploma de merit: "Acesta este diavol pe toate le izbuteste", ii spun unii laudativ, in timp ce launtric el sufera mustrarea constiintei sale, care e iadul cel mic.
Cel drept are pe Dumnezeu de partea lui
Oamenii nu mai incap astazi in aceasta lume. Daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu incape in aceasta lume.
- Parinte, de ce nu incape ?
- Cand cineva este sensibil si se afla intr-un mediu dur care ii face viata neagra, cum sa sufere? Sau trebuie sa injure, etc. sau sa plece!. Dar nu poate pleca, pentru ca trebuie sa traiasca. Ii spune patronul: "Am incredere in tine, pentru ca nu furi, dar trebuie sa pui si stricate printre cele bune. Printre balotii de trifoi bun trebuie sa pui si putini amestecati". Si seful cel mare il pune sa faca asa, pentru ca altfel il arunca afara. Dar dupa asta saracul nu mai doarme, incepe sa ia hapuri. Stiti ce trag saracii oameni ? Ce greutati, ce presiuni intampina multi la serviciul lor de la sefii lor? Le fac viafa neagra. Sa-si lase serviciul? Au familii. Sa mai ramana? Chinuri. Inainte adanc, inapoi prapastie. Stramtorare din amandoua partile. Sa plesneasca, sarmanul. Face rabdare, se lupta.
Altuia ii lasa serviciul, dar merge colegul lui sa ia salariul. Cunosc pe unul care a fost undeva director. Cand s-au schimbat lucrurile, l-au scos din functia de director si au pus pe altul al partidului de la putere, care nu terminase nici liceul. L-au facut pe acela director, dar nestiind nimic, n-au putut sa-l dea in alta parte pe cel dinainte. Si ce fac? Pun in acelasi loc al doilea birou. Serviciul il facea vechiul director, iar cel nou statea: tigara, cafea, discutii... Cu desavarsire obraznic. Nu-l ducea mintea, spunea orice ii venea la gura, iar raspunderea cadea asupra celui dinainte. Si asta pana cand acela a fost nevoit sa plece, "nu cumva trebuie sa plec in alta parte? Locul este stramt; nu incap doua birouri. Mai bine stati Dumneavoastra aici", i-a spus si a plecat, pentru ca i-a facut viata neagra. Si nu o zi sau doua. In fiecare zi sa ai unul ca acesta pe cap este mare chin.
Pe omul cel drept toti ceilalti il imbrancesc in postul cel mai de pe urma, sau chiar ii iau si locul. Il nedreptatesc, il calca - "calca pe cadavre", nu se spune asa? Dar cu cat oamenii il imbrancesc inspre cele de jos, cu atat Dumnezeu il urca spre cele de sus, ca pluta. Dar e nevoie de foarte multa rabdare. Rabdarea rezolva foarte multe lucruri. Cel ce vrea sa ramana virtuos si sa fie cinstit la serviciul sau, fie lucrator de este, fie negustor, fie orice ar fi, trebuie sa stie bine ca atunci cand isi va incepe treaba sa va ajunge la punctul chiar sa nu aiba de unde sa-si plateasca nici chiria; si numai asa ii va veni binecuvantarea lui Dumnezeu. Sa nu inceapa nici cu scopul :"Daca voi ajunge pana acolo, dupa aceea voi avea clientela". Sa nu aiba acest gand, pentru ca numai atunci Dumnezeu ii va da. Ci de va spune: "Voi trai dupa Dumnezeu, nu voi face nedreptati; voi spune ca asta costa 50 de drahme, cealalta 200"; si atunci Dumnezeu nu-l va lasa. Daca un altul va da cu 500 drahme, ceea ce acela dadea cu 50, se va imbogati. Dar in cele din urma acest inselator va ajunge sa nu aiba de unde plati nici chiria si isi va inchide magazinul, pentru ca lumea afla, in timp ce acel cinstit incet-incet nu va mai putea face fata din pricina clientelei ce-o va avea, si va angaja ajutoare. La inceput insa va fi incercat. Cel bun este incercat in mainile celor rai; trece prin darac (NE: Unealta actionata de mana cu care se scarmana si curata lana ce trebuie sa se faca fir.)
Cand cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvanteaza lucrurile lui. Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuseste. Poate sa se vada pana la o vreme ca inainteaza, dar in cele din urma, va cadea gramada. Cel mai important este sa porneasca cineva de la binecuvantarea lui Dumnezeu in orice face. Omul, cand este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Si cand are si putina indrazneala la Dumnezeu, atunci face si minuni. Cand paseste cu Evanghelia, are drept la ajutorul dumnezeiesc. Calatoreste cu Hristos. Cum sa nu aiba drept la ajutorul dumnezeiesc ? Toata temelia aici este. De aici incolo sa nu se teama de nimic. Ceea ce are valoare este sa Se odihneasca Hristos, Maica Domnului si Sfintii in fiecare lucrare a noastra, iar Sfantul Duh Se va odihni in noi. Cinstea omului e mai pretioasa decat Cinstitul Lemn. Daca cineva nu este cinstit si are Cinstitul Lemn asupra sa, este ca si cum nu ar avea nimic. Iar daca altul nu are Cinstitul Lemn, dar daca e cinstit, primeste ajutorul dumnezeiesc. Daca mai are si Cinstitul Lemn, atunci...
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Nedreptatea chinuie si pe urmasi
- Parinte, cand am plecat la manastire, ai mei s-au purtat cu mine cu nedreptate. Pot cere prin lege ceea ce mi se cuvine ?
- Nu, nu se potriveste.
- Ma tem ca nu cumva sa-i afle vreun rau din pricina nedreptatii lor.
- Iata, asta este curata marime de suflet! Daca as fi in locul tau, le-as fi spus: "Eu pentru mine nu doresc nimic. Partea mea ce imi apartine, as vrea s-o impartiti la rudele sarace. Va spun asta ca nu cumva sa ajunga urgia lui Dumnezeu la copiii vostri". Pentru ca tatal se poate sa dea ceva pentru sufletul lui, sa se faca de pilda o fundatie si sa nu lase nimic fiului lui.
Se poate ca intr-o familie bunicul sau bunica sa fi facut nedreptati dar ei sa fie bine. Insa copiii sau nepotii lor sa plateasca. Se imbolnavesc, sunt nevoiti sa dea la doctori tot atata cat au agonisit cu nedreptate, ca sa se achite mosii lor (de pacate - n.t.). Odata o familie cunoscuta mie, a avut de tras multe incercari. Au inceput cu capul familiei printr-o boala grea. A fost tintuit la pat cativa ani, dupa care a murit. Apoi a murit femeia lui, dupa care si copiii lor, unul dupa altul. Recent a murit si ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogata, cum era, a ajuns cea mai saraca, pentru ca si-au vandut tot ce aveau rand pe rand ca sa plateasca doctorii si alte doctorii. Ma miram de aceasta familie: "Cum de se intampla atatea boli si nenorociri la acestia ?". La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adica sa fie incercati de Dumnezeu ca alesi ai Lui, ci mai degraba lucrau asupra lor legile duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Ca sa fiu mai sigur, am incercat sa aflu de la niste batrani cinstiti, compatrioti ai acelei familii, cele despre ei. Si am aflat ca omul acesta a avut o mostenire de la tatal lui, dar in continuare a marit-o cu nedreptati. Adica daca o vaduva, ca sa-si marite fata, ii cerea un imprumut pe care l-ar fi intors la secerat acesta ii cerea un ogor ce il avea. Iar aceea fiind nevoita ii dadea. Altul ii cerea un imprumut sa plateasca datoria la banca, fagaduindu-i ca il va da inapoi cand va aduna bumbacul. Dar acela ii cerea o bucata de pamant ce il avea, si sarmanul i-l dadea de nevoie, ca sa nu il urmareasca banca. Altul ii cerea un imprumut ca sa cumpere doctorii, iar acela ii cerea vaca ce-o avea. Si saracul acela i-o dadea cu durere. In felul acesta a adunat o avere mare. Insa toata aceasta nemultumire a oamenilor suparati a lovit nu numai in el si in femeia lui, ci chiar si in copiii lui. Asa au lucrat legile duhovnicesti si au patimit si aceia la fel. Adica au vandut terenurile lor ca sa plateasca doctorii si toate cheltuielile pricinuite de boli si din foarte bogati au devenit saraci, si unul dupa altul au plecat. Fireste, Dumnezeu ii va judeca dupa marea Sa dragoste si dreptate. Iar ceilalti, care au fost siliti, in nevoia in care se aflau, sa-si vanda ceea ce aveau ca sa-si achite datoriile la doctori, si au saracit, vor fi rasplatiti pentru nedreptatea ce li s-a facut. Desigur ca si cei nedrepti isi platesc si ei pacatele lor potrivit cu cele ce sufera.
Cel ce ne nedreptateste, ne face bine
- Parinte, cum sa-l vedem pe cel ce ne nedreptateste ?
- Cum sa il vedem ? Ca pe un mare facator de bine al nostru, ce ne face depuneri la Banca din cer. Ne face bogati pentru vesnicie. Acesta este un lucru mic ? Oare nu il iubim pe facatorul nostru de bine ? Oare nu ii exprimam recunostinta noastra ? Asa si pe cel ce ne nedreptateste sa il iubim si sa ii fim recunoscatori, pentru ca ne fac bine pentru vesnicie. Nedreptii se nedreptatesc vesnic, in timp ce cei ce primesc cu bucurie nedreptatea sunt indreptatiti vesnic.
Un familist evlavios a suferit multe nedreptati la serviciul sau. Avea insa multa bunatate si le suferea pe toate fara sa murmure. A venit odata la Coliba mea si mi-a spus toate acestea, dupa care ma intreba: -"Ce ma sfatuiesti sa fac ?" - "Asa sa faci: sa privesti la dreptatea si la rasplatirea dumnezeiasca si sa faci rabdare. Nimic nu se pierde. In felul acesta depui la banca lui Dumnezeu. In cealalta viata negresit vei primi mult pentru incercarea aceasta ce o suferi. Dar sa stii Bunul Dumnezeu si in viata acesta rasplateste pe cel nedreptatit. Daca nu intotdeauna pe cel ce sufera, in mod sigur pe copiii lui. Stie Dumnezeu ce face. Poarta de grija de faptura Sa". Daca face cineva rabdare, lucrurile vin la locul lor. Le iconomiseste Dumnezeu. Dar e nevoie de rabdare fara logica. Daca Dumnezeu vede, supravegheaza, sa te predai in alb lui Dumnezeu. Vezi Iosif (Fac. 57,20. s.u.) n-a vorbit atunci cand fratii lui l-au vandut ca rob. Putea sa spuna: "Sunt fratele lor". Dar n-a vorbit atunci, ci Dumnezeu a vorbit dupa aceea si l-a facut imparat. Dar daca nu facem rabdare, ne chinuim. Daca vrem sa ne vina bucuriile numai asa cum ne convine, cum ne place, odihna, fireste, nu aflam, si nici nu decurg lucrurile asa cum vrem.
Daca cineva este nedreptatit in aceasta viata de oameni sau de diavoli, Dumnezeu nu Se nelinisteste, pentru ca asta pricinuieste castig sufletului. Insa de multe ori spunem ca suntem nedreptatiti, dar in realitate noi nedreptatim. E nevoie de atentie, sa ne cercetam pe noi insine.
"Celui cu dajdia, dajdia" (Rom. 15,7).
- Parinte, cand cumparam ceva pentru manastire, unii nu vor sa ne treaca pe factura. Ce sa facem ?
- Totdeauna sa va dea factura, si voi sa mai taiati din pretentiile voastre. Sa va limitati nevoile voastre si sa faceti numai ce este absolut necesar. Eu asa as face. Ne va iconomisi Dumnezeu. Daca noi monahii nu cerem sa ni se dea factura, facem si ceilaiti sa pacatuiasca. Si spun: "Daca asa fac si manastirile...". Daca noi, care vrem sa tinem poruncile procedam asa, stiti cat de mult smintim ? "Celui cu darea, darea", spune Scriptura. Eu cand trimit scrisori cu vreun om si nu prin posta pun si atunci timbre. Mirenii se indreptatesc pe sine, dar si manastirile daca procedeaza asa, nu cu sinceritate si dau Evanghelia la o parte ... Atunci cand nu dam lucruri materiale - "daca-ti cere cineva haina, da-i si camasa" (Mt.5,40) - rostim o predica impotriva si mirenii dupa aceea isi justifica caderile lor. Cauta sa afle ceva, sa-si odihneasca putin constiinta. Sa luam aminte, pentru ca vom fi fara raspuns in ziua Judecatii. Scopul este sa ne aparam in special in cele duhovnicesti si nu numai in cele materiale. Cand pentru un oarecare motiv nu va dau facturi, sa considerati lucrul acesta paguba duhovniceasca.
- Parinte, cateodata se intampla ca cineva sa dea o suma mica in dar si sa ceara chitanta pentru una mai mare. Ce sa facem ?
- Sa spuneti: "Nu dam chitante pentru sume mai mari. Daca nu vreti asa, va dam inapoi banii si vedeti poate in alta parte va poate ajuta". Sa nu se lipeasca de voi o astfel de boala.
- Parinte, un oarecare mester a cerut sa-i desfacem contractul de munca cu noi, ca sa intre in posesia ajutorului de somaj, dupa care sa continue sa lucreze la noi.
- Nu, bre copile, nu este corect ! Putina constiinta sa aiba cineva, n-ar face asta ! Nu se potriveste sa facem astfel de lucruri in manastire. E de preferat, desi manastirea e saraca, sa ii plateasca un salariu dublu, numai sa nu faca asta. Atat de greu e lucrul acesta ! Binecuvantarea aduce binecuvantare si nedreptatea aduce catastrofa. La asta mult sa luati aminte. Nici sa nu faceti astfel de tocmeli cu lucratorii. Din pricina asta iau foc si se intampla catastrofe in manastiri. Un functionar face juramant ca isi va face serviciul sau cinstit. Noi, ca monahi, nu rostim numai un astfel de juramant, ci unul dublu. Fagaduinta ce o dam este duhovniceasca si daca o calcam, pentru noi pacatul este indoit. Luafi aminte sa tineti un echilibru, sa existe o diferenta. Vad un buboi cum coace. Se va sparge si se va curata. Dumnezeu nu da harul Sau unei intocmiri gresite. Ar fi ca si cum ar ajuta pe diavolul. Cautati sa existe sinceritate, cinste. Starea aceasta merge ca cel beat care se clatina. Poate sta intr-un loc ? Va veni urgia lui Dumnezeu. Vom da examene. In prima faza se va separa arama de aur. In a doua, se va arata cate carate de aur are fiecare.
Lumea se misca in minciuna. Oamenii devin mincinosi. Si-au facut o alta constiinta. Nu pot deveni mincinos, sa ma schimb pe mine insumi deoarece o pretinde societatea. Mai bine sa ma chinuiesc. E nevoie de atentie sa nu intram in acest fagas lumesc. Dar si tot sistemul economic ce exista nu ajuta deloc. Oamenii sunt nevoiti sa declare mai putin etc. Am certat pe unii functionari financiari care erau oameni credinciosi: "Ce faceti ?" le-am spus. "Luati seama sa se pastreze putin aluat! Ajung la mine multe fapte. Unul merge la Administratie si spune: "Am ca venit un milion". Administratia ii pune 5 milioane, pentru ca exista unii care declara o treime din veniturile lor, socotindu-i in felul acesta pe toti. Dar daca exista un om constiincios, iar voi il loviti inmultindu-i de trei ori veniturile lui, il faceti sa devina mincinos. Adica, in loc sa ajutati sa se schimbe putin situatia, faceti impotriva". "Nu ne dam seama cand ne spun adevarul", imi raspund. "O sa va dati seama, le spun, daca veti trai duhovniceste. Atunci veti putea face aceasta deosebire. Va va instiinta Dumnezeu, ca sa va dati seama".
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
- Nu, nu se potriveste.
- Ma tem ca nu cumva sa-i afle vreun rau din pricina nedreptatii lor.
- Iata, asta este curata marime de suflet! Daca as fi in locul tau, le-as fi spus: "Eu pentru mine nu doresc nimic. Partea mea ce imi apartine, as vrea s-o impartiti la rudele sarace. Va spun asta ca nu cumva sa ajunga urgia lui Dumnezeu la copiii vostri". Pentru ca tatal se poate sa dea ceva pentru sufletul lui, sa se faca de pilda o fundatie si sa nu lase nimic fiului lui.
Se poate ca intr-o familie bunicul sau bunica sa fi facut nedreptati dar ei sa fie bine. Insa copiii sau nepotii lor sa plateasca. Se imbolnavesc, sunt nevoiti sa dea la doctori tot atata cat au agonisit cu nedreptate, ca sa se achite mosii lor (de pacate - n.t.). Odata o familie cunoscuta mie, a avut de tras multe incercari. Au inceput cu capul familiei printr-o boala grea. A fost tintuit la pat cativa ani, dupa care a murit. Apoi a murit femeia lui, dupa care si copiii lor, unul dupa altul. Recent a murit si ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogata, cum era, a ajuns cea mai saraca, pentru ca si-au vandut tot ce aveau rand pe rand ca sa plateasca doctorii si alte doctorii. Ma miram de aceasta familie: "Cum de se intampla atatea boli si nenorociri la acestia ?". La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adica sa fie incercati de Dumnezeu ca alesi ai Lui, ci mai degraba lucrau asupra lor legile duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Ca sa fiu mai sigur, am incercat sa aflu de la niste batrani cinstiti, compatrioti ai acelei familii, cele despre ei. Si am aflat ca omul acesta a avut o mostenire de la tatal lui, dar in continuare a marit-o cu nedreptati. Adica daca o vaduva, ca sa-si marite fata, ii cerea un imprumut pe care l-ar fi intors la secerat acesta ii cerea un ogor ce il avea. Iar aceea fiind nevoita ii dadea. Altul ii cerea un imprumut sa plateasca datoria la banca, fagaduindu-i ca il va da inapoi cand va aduna bumbacul. Dar acela ii cerea o bucata de pamant ce il avea, si sarmanul i-l dadea de nevoie, ca sa nu il urmareasca banca. Altul ii cerea un imprumut ca sa cumpere doctorii, iar acela ii cerea vaca ce-o avea. Si saracul acela i-o dadea cu durere. In felul acesta a adunat o avere mare. Insa toata aceasta nemultumire a oamenilor suparati a lovit nu numai in el si in femeia lui, ci chiar si in copiii lui. Asa au lucrat legile duhovnicesti si au patimit si aceia la fel. Adica au vandut terenurile lor ca sa plateasca doctorii si toate cheltuielile pricinuite de boli si din foarte bogati au devenit saraci, si unul dupa altul au plecat. Fireste, Dumnezeu ii va judeca dupa marea Sa dragoste si dreptate. Iar ceilalti, care au fost siliti, in nevoia in care se aflau, sa-si vanda ceea ce aveau ca sa-si achite datoriile la doctori, si au saracit, vor fi rasplatiti pentru nedreptatea ce li s-a facut. Desigur ca si cei nedrepti isi platesc si ei pacatele lor potrivit cu cele ce sufera.
Cel ce ne nedreptateste, ne face bine
- Parinte, cum sa-l vedem pe cel ce ne nedreptateste ?
- Cum sa il vedem ? Ca pe un mare facator de bine al nostru, ce ne face depuneri la Banca din cer. Ne face bogati pentru vesnicie. Acesta este un lucru mic ? Oare nu il iubim pe facatorul nostru de bine ? Oare nu ii exprimam recunostinta noastra ? Asa si pe cel ce ne nedreptateste sa il iubim si sa ii fim recunoscatori, pentru ca ne fac bine pentru vesnicie. Nedreptii se nedreptatesc vesnic, in timp ce cei ce primesc cu bucurie nedreptatea sunt indreptatiti vesnic.
Un familist evlavios a suferit multe nedreptati la serviciul sau. Avea insa multa bunatate si le suferea pe toate fara sa murmure. A venit odata la Coliba mea si mi-a spus toate acestea, dupa care ma intreba: -"Ce ma sfatuiesti sa fac ?" - "Asa sa faci: sa privesti la dreptatea si la rasplatirea dumnezeiasca si sa faci rabdare. Nimic nu se pierde. In felul acesta depui la banca lui Dumnezeu. In cealalta viata negresit vei primi mult pentru incercarea aceasta ce o suferi. Dar sa stii Bunul Dumnezeu si in viata acesta rasplateste pe cel nedreptatit. Daca nu intotdeauna pe cel ce sufera, in mod sigur pe copiii lui. Stie Dumnezeu ce face. Poarta de grija de faptura Sa". Daca face cineva rabdare, lucrurile vin la locul lor. Le iconomiseste Dumnezeu. Dar e nevoie de rabdare fara logica. Daca Dumnezeu vede, supravegheaza, sa te predai in alb lui Dumnezeu. Vezi Iosif (Fac. 57,20. s.u.) n-a vorbit atunci cand fratii lui l-au vandut ca rob. Putea sa spuna: "Sunt fratele lor". Dar n-a vorbit atunci, ci Dumnezeu a vorbit dupa aceea si l-a facut imparat. Dar daca nu facem rabdare, ne chinuim. Daca vrem sa ne vina bucuriile numai asa cum ne convine, cum ne place, odihna, fireste, nu aflam, si nici nu decurg lucrurile asa cum vrem.
Daca cineva este nedreptatit in aceasta viata de oameni sau de diavoli, Dumnezeu nu Se nelinisteste, pentru ca asta pricinuieste castig sufletului. Insa de multe ori spunem ca suntem nedreptatiti, dar in realitate noi nedreptatim. E nevoie de atentie, sa ne cercetam pe noi insine.
"Celui cu dajdia, dajdia" (Rom. 15,7).
- Parinte, cand cumparam ceva pentru manastire, unii nu vor sa ne treaca pe factura. Ce sa facem ?
- Totdeauna sa va dea factura, si voi sa mai taiati din pretentiile voastre. Sa va limitati nevoile voastre si sa faceti numai ce este absolut necesar. Eu asa as face. Ne va iconomisi Dumnezeu. Daca noi monahii nu cerem sa ni se dea factura, facem si ceilaiti sa pacatuiasca. Si spun: "Daca asa fac si manastirile...". Daca noi, care vrem sa tinem poruncile procedam asa, stiti cat de mult smintim ? "Celui cu darea, darea", spune Scriptura. Eu cand trimit scrisori cu vreun om si nu prin posta pun si atunci timbre. Mirenii se indreptatesc pe sine, dar si manastirile daca procedeaza asa, nu cu sinceritate si dau Evanghelia la o parte ... Atunci cand nu dam lucruri materiale - "daca-ti cere cineva haina, da-i si camasa" (Mt.5,40) - rostim o predica impotriva si mirenii dupa aceea isi justifica caderile lor. Cauta sa afle ceva, sa-si odihneasca putin constiinta. Sa luam aminte, pentru ca vom fi fara raspuns in ziua Judecatii. Scopul este sa ne aparam in special in cele duhovnicesti si nu numai in cele materiale. Cand pentru un oarecare motiv nu va dau facturi, sa considerati lucrul acesta paguba duhovniceasca.
- Parinte, cateodata se intampla ca cineva sa dea o suma mica in dar si sa ceara chitanta pentru una mai mare. Ce sa facem ?
- Sa spuneti: "Nu dam chitante pentru sume mai mari. Daca nu vreti asa, va dam inapoi banii si vedeti poate in alta parte va poate ajuta". Sa nu se lipeasca de voi o astfel de boala.
- Parinte, un oarecare mester a cerut sa-i desfacem contractul de munca cu noi, ca sa intre in posesia ajutorului de somaj, dupa care sa continue sa lucreze la noi.
- Nu, bre copile, nu este corect ! Putina constiinta sa aiba cineva, n-ar face asta ! Nu se potriveste sa facem astfel de lucruri in manastire. E de preferat, desi manastirea e saraca, sa ii plateasca un salariu dublu, numai sa nu faca asta. Atat de greu e lucrul acesta ! Binecuvantarea aduce binecuvantare si nedreptatea aduce catastrofa. La asta mult sa luati aminte. Nici sa nu faceti astfel de tocmeli cu lucratorii. Din pricina asta iau foc si se intampla catastrofe in manastiri. Un functionar face juramant ca isi va face serviciul sau cinstit. Noi, ca monahi, nu rostim numai un astfel de juramant, ci unul dublu. Fagaduinta ce o dam este duhovniceasca si daca o calcam, pentru noi pacatul este indoit. Luafi aminte sa tineti un echilibru, sa existe o diferenta. Vad un buboi cum coace. Se va sparge si se va curata. Dumnezeu nu da harul Sau unei intocmiri gresite. Ar fi ca si cum ar ajuta pe diavolul. Cautati sa existe sinceritate, cinste. Starea aceasta merge ca cel beat care se clatina. Poate sta intr-un loc ? Va veni urgia lui Dumnezeu. Vom da examene. In prima faza se va separa arama de aur. In a doua, se va arata cate carate de aur are fiecare.
Lumea se misca in minciuna. Oamenii devin mincinosi. Si-au facut o alta constiinta. Nu pot deveni mincinos, sa ma schimb pe mine insumi deoarece o pretinde societatea. Mai bine sa ma chinuiesc. E nevoie de atentie sa nu intram in acest fagas lumesc. Dar si tot sistemul economic ce exista nu ajuta deloc. Oamenii sunt nevoiti sa declare mai putin etc. Am certat pe unii functionari financiari care erau oameni credinciosi: "Ce faceti ?" le-am spus. "Luati seama sa se pastreze putin aluat! Ajung la mine multe fapte. Unul merge la Administratie si spune: "Am ca venit un milion". Administratia ii pune 5 milioane, pentru ca exista unii care declara o treime din veniturile lor, socotindu-i in felul acesta pe toti. Dar daca exista un om constiincios, iar voi il loviti inmultindu-i de trei ori veniturile lui, il faceti sa devina mincinos. Adica, in loc sa ajutati sa se schimbe putin situatia, faceti impotriva". "Nu ne dam seama cand ne spun adevarul", imi raspund. "O sa va dati seama, le spun, daca veti trai duhovniceste. Atunci veti putea face aceasta deosebire. Va va instiinta Dumnezeu, ca sa va dati seama".
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Nedreptatea este mare pacat
Nedreptatea atrage urgia lui Dumnezeu
Mare lucru este ca omul sa aiba binecuvanvantarea lui Dumnezeu. Este bogatie! Tot ceea ce are binecuvantare sta in picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvantare nu sta in picioare. Nedreptatea este mare pacat. Toate pacatele au circumstante atenuante, nedreptatea nu are; atrage urgia lui Dumnezeu. Infricosator lucru! Cei care nedreptatesc, isi pun foc pe cap. Vezi, pe de-o-parte fac o nedreptate, si pe de alta le mor ai lor si nu dau importanta. Cum sa sporeasca oamenii cu atatea nedreptati ? Fac ceea ce fac si dau dreptate diavolului; pentru asta sufera incercari, se imbolnavesc, etc., si iti spun: "Fa rugaciune ca sa ma fac bine".
Cele mai multe rele ce se intampla sunt din nedreptati. Cand, de pilda, se aduna avere cu nedreptate, oamenii traiesc putini ani ca fiii de boier, dar, dupa aceea, toate pe care le-au adunat le dau la doctori. Ce spune psalmul: "Mai bun este putinul celui drept decat bogatia multa a pacatosilor" (Ps.56,16); "Murdar adunate, in vant risipite". Cate se aduna, dispar; toate le ia vantul. Rar, la foarte putini se intampla ca bolile, falimentarile, etc., sa fie o incercare de la Dumnezeu. Acestia vor avea plata multa. In acest caz, de obicei, dupa aceea devin mai bogati ca Iov. Dar si la multi oameni care nu au reusita este si din cauza asta; au facut vreo nedreptate.
Cel ce nedreptateste se chinuieste
Cel ce nedreptateste si, in general, orice vinovat cand nu cere iertare, este chinuit de constiinta sa si pe deasupra de supararea celui nedreptatit. Pentru ca atunci cand cel nedreptatit nu iarta si carteste impotriva lui, atunci cel ce a nedreptatit se chinuieste si mai mult. Nu poate dormi. Ca si cum l-ar lovi valurile si l-ar invarti ca pe un titirez. Este un lucru tainic felul cum simte el aceasta. Precum atunci cand cineva iubeste pe unul si se gandeste la el in sensul cel bun, acela o simte, asa si in cazul acesta. O, cum il chinuie nemultumirea celuilalt ? Si departe sa fie, in Australia, in Johanesburg, nu se poate linisti cand celalalt este suparat din pricina lui.
- Dar daca este nesimtitor
- Crezi ca nesimtitorii nu sufera ? numai daca se dedau distractiilor, ca sa uite. Se poate iarasi ca cel nedreptatit sa il ierte pe vinovat, dar sa-i ramana putina suparare in el. Atunci si el se chinuieste intr-o anumita masura, dar si vinovatul se chinuie mult din pricina mahnirii celuilalt. Daca insa vinovatui va cere iertare si cel nedreptatit nu i-o da, atunci se chinuieste acela. Nu exista foc mai mare ca parjolul launtric al constiintei. Il chinuie si il mananca precum cariul si in aceasta viata si, fireste, il va manca mult mai mult in cealalta viata, cea vesnica "viermele cel neadormit" daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va intoarce nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si prin intentia cea buna, in cazul ca nu poate in alt chip.
Imi aduc aminte de felul cum un judecator, care facuse multe nedreptati, cat s-a chinuit la sfarsitul vietii lui. Isi indeplinea functia intr-o latura unde erau multi crescatori de animale. Acolo, fireste, se faceau si nedreptati si ciobanii alergau la acest judecator, pentru ca prin argumente viclene a convins si pe agronom si pe impaciuitor (judecatorul de pace) sa fie de partea lui. Astfel sarmanii tarani de multe ori nu numai ca nu isi aflau dreptatea pentru semnaturile lor stricate de turmele de animale, dar isi aflau si beleaua cu el. Toti il cunosteau pe acest judecator si nici un om cinstit nu se apropia de el. Sa vedeti ce sfat a dat duhovnicul unui cioban evlavios. Ciobanul acesta avea o turma mica de oi si o catea. O data, cand i-a fatat cateaua, a dat catelusii si a tinut numai cateaua. In perioada aceea i s-a pierdut o oaie, lasandu-si mielul fara lapte. Acesta, neavand mama, alerga dupa catea si sugea de la ea, care la randul ei simtea si ea usurare. Astfel amandoua aceste animale s-au obisnuit si se cautau una pe alta. Sarmanul cioban, oricat s-a straduit sa le desparta, ele se uneau iarasi. Fiindca ciobanul era un om sensibil, s-a gandit sa-l intrebe pe duhovnic daca se poate manca carnea acestui miel sau nu. Duhovnicul, avand in vedere si saracia ciobanului, s-a gandit putin si i-a spus: "Fiule, mielul acesta nu se poate manca pentru ca a supt de la catea. Dar stii ce sa faci ? Fiindca toti ceilalti ciobani duc daruri la judecatorul cutare, miei si branza, sa-i duci si tu acest miel sa-l manance. Numai el are binecuvantare sa-l manance, pentru ca toata lumea il stie ca este nedrept". Cand acest judecator nedrept a imbatranit si a cazut la pat, a suferit ani intregi de cosmaruri si nu putea dormi. L-a lovit si o paralizie si nu mai putea nici sa vorbeasca. Duhovnicul a incercat sa-l faca cel putin sa-si scrie pacatele, dar si-a pierdut si controlul si a fost nevoit sa-i citeasca rugaciunea Celor Trei Tineri, ca sa isi inchida putin ochii si sa doarma. I-a citit exorcisme, ca sa se linisteasca putin. Si s-a odihnit (a murit) in cele din urma. Si sa nadajduim ca Dumnezeu il va odihni cu adevarat.
- Parinte, multi cred ca li se fac vraji. Se prind vrajile ?
- Daca omul are pocainta si se marturiseste, nu se prind. Daca prind vrajile inseamna ca a dat pricina. Poate a nedreptatit pe cineva, si-a batut joc de vreo fata, etc. Atunci va trebui sa se pocaiasca, sa ceara iertare, sa se marturiseasca, sa puna in ordine si sa indrepte ceea ce a facut. Pentru ca altfel chiar daca toti preotii ii vor citi exorcisme, nu dispar vrajile. Si nu numai vrajile, ci fie si numai supararea sufletului nedreptatit este suficienta ca sa-l chinuie.
Exista doar doua chipuri de nedreptate: materiala si morala. Nedreptate materiala este atunci cand cineva il nedreptateste pe altul in lucruri materiale. Morala este atunci, cand, de pilda, cineva insala o copila. Si, daca e orfana, isi ingreuiaza sufletul sau cu o greutate de cinci ori mai mare. In razboi stii cum urmareste glontul pe cei imorali ? Acolo vezi clar dreptatea dumnezeiasca si protectia lui Dumnezeu. Razboiul nu sufera necinstea. Pe omul imoral il va gasi glontul. Odata mergeam cu doua companii sa inlocuim un batalion. Intre timp am fost atacati si ne-am aruncat in lupta. Unul din batalion, imi aduc aminte, a facut in ziua precedenta un lucru necinstit a violat o femeie gravida, sarmana. Dar in acea lupta numai acela a murit! Infricosator ? Toti spuneau dupa aceea: ",i>Dobitocul, bine a patit ?". Mai ales cei ce fac viclenii desi incearca sa scape, in cele din urma platesc. Este de observat ca toti cei ce cred cu tarie, in mod firesc traiesc si cinstit, crestineste si trupul lor cel cinstit este aparat de focuri mai mult decat daca ar purta Cinstitui Lemn (al Crucii).
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Mare lucru este ca omul sa aiba binecuvanvantarea lui Dumnezeu. Este bogatie! Tot ceea ce are binecuvantare sta in picioare. Iar tot ceea ce nu are binecuvantare nu sta in picioare. Nedreptatea este mare pacat. Toate pacatele au circumstante atenuante, nedreptatea nu are; atrage urgia lui Dumnezeu. Infricosator lucru! Cei care nedreptatesc, isi pun foc pe cap. Vezi, pe de-o-parte fac o nedreptate, si pe de alta le mor ai lor si nu dau importanta. Cum sa sporeasca oamenii cu atatea nedreptati ? Fac ceea ce fac si dau dreptate diavolului; pentru asta sufera incercari, se imbolnavesc, etc., si iti spun: "Fa rugaciune ca sa ma fac bine".
Cele mai multe rele ce se intampla sunt din nedreptati. Cand, de pilda, se aduna avere cu nedreptate, oamenii traiesc putini ani ca fiii de boier, dar, dupa aceea, toate pe care le-au adunat le dau la doctori. Ce spune psalmul: "Mai bun este putinul celui drept decat bogatia multa a pacatosilor" (Ps.56,16); "Murdar adunate, in vant risipite". Cate se aduna, dispar; toate le ia vantul. Rar, la foarte putini se intampla ca bolile, falimentarile, etc., sa fie o incercare de la Dumnezeu. Acestia vor avea plata multa. In acest caz, de obicei, dupa aceea devin mai bogati ca Iov. Dar si la multi oameni care nu au reusita este si din cauza asta; au facut vreo nedreptate.
Cel ce nedreptateste se chinuieste
Cel ce nedreptateste si, in general, orice vinovat cand nu cere iertare, este chinuit de constiinta sa si pe deasupra de supararea celui nedreptatit. Pentru ca atunci cand cel nedreptatit nu iarta si carteste impotriva lui, atunci cel ce a nedreptatit se chinuieste si mai mult. Nu poate dormi. Ca si cum l-ar lovi valurile si l-ar invarti ca pe un titirez. Este un lucru tainic felul cum simte el aceasta. Precum atunci cand cineva iubeste pe unul si se gandeste la el in sensul cel bun, acela o simte, asa si in cazul acesta. O, cum il chinuie nemultumirea celuilalt ? Si departe sa fie, in Australia, in Johanesburg, nu se poate linisti cand celalalt este suparat din pricina lui.
- Dar daca este nesimtitor
- Crezi ca nesimtitorii nu sufera ? numai daca se dedau distractiilor, ca sa uite. Se poate iarasi ca cel nedreptatit sa il ierte pe vinovat, dar sa-i ramana putina suparare in el. Atunci si el se chinuieste intr-o anumita masura, dar si vinovatul se chinuie mult din pricina mahnirii celuilalt. Daca insa vinovatui va cere iertare si cel nedreptatit nu i-o da, atunci se chinuieste acela. Nu exista foc mai mare ca parjolul launtric al constiintei. Il chinuie si il mananca precum cariul si in aceasta viata si, fireste, il va manca mult mai mult in cealalta viata, cea vesnica "viermele cel neadormit" daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va intoarce nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si prin intentia cea buna, in cazul ca nu poate in alt chip.
Imi aduc aminte de felul cum un judecator, care facuse multe nedreptati, cat s-a chinuit la sfarsitul vietii lui. Isi indeplinea functia intr-o latura unde erau multi crescatori de animale. Acolo, fireste, se faceau si nedreptati si ciobanii alergau la acest judecator, pentru ca prin argumente viclene a convins si pe agronom si pe impaciuitor (judecatorul de pace) sa fie de partea lui. Astfel sarmanii tarani de multe ori nu numai ca nu isi aflau dreptatea pentru semnaturile lor stricate de turmele de animale, dar isi aflau si beleaua cu el. Toti il cunosteau pe acest judecator si nici un om cinstit nu se apropia de el. Sa vedeti ce sfat a dat duhovnicul unui cioban evlavios. Ciobanul acesta avea o turma mica de oi si o catea. O data, cand i-a fatat cateaua, a dat catelusii si a tinut numai cateaua. In perioada aceea i s-a pierdut o oaie, lasandu-si mielul fara lapte. Acesta, neavand mama, alerga dupa catea si sugea de la ea, care la randul ei simtea si ea usurare. Astfel amandoua aceste animale s-au obisnuit si se cautau una pe alta. Sarmanul cioban, oricat s-a straduit sa le desparta, ele se uneau iarasi. Fiindca ciobanul era un om sensibil, s-a gandit sa-l intrebe pe duhovnic daca se poate manca carnea acestui miel sau nu. Duhovnicul, avand in vedere si saracia ciobanului, s-a gandit putin si i-a spus: "Fiule, mielul acesta nu se poate manca pentru ca a supt de la catea. Dar stii ce sa faci ? Fiindca toti ceilalti ciobani duc daruri la judecatorul cutare, miei si branza, sa-i duci si tu acest miel sa-l manance. Numai el are binecuvantare sa-l manance, pentru ca toata lumea il stie ca este nedrept". Cand acest judecator nedrept a imbatranit si a cazut la pat, a suferit ani intregi de cosmaruri si nu putea dormi. L-a lovit si o paralizie si nu mai putea nici sa vorbeasca. Duhovnicul a incercat sa-l faca cel putin sa-si scrie pacatele, dar si-a pierdut si controlul si a fost nevoit sa-i citeasca rugaciunea Celor Trei Tineri, ca sa isi inchida putin ochii si sa doarma. I-a citit exorcisme, ca sa se linisteasca putin. Si s-a odihnit (a murit) in cele din urma. Si sa nadajduim ca Dumnezeu il va odihni cu adevarat.
- Parinte, multi cred ca li se fac vraji. Se prind vrajile ?
- Daca omul are pocainta si se marturiseste, nu se prind. Daca prind vrajile inseamna ca a dat pricina. Poate a nedreptatit pe cineva, si-a batut joc de vreo fata, etc. Atunci va trebui sa se pocaiasca, sa ceara iertare, sa se marturiseasca, sa puna in ordine si sa indrepte ceea ce a facut. Pentru ca altfel chiar daca toti preotii ii vor citi exorcisme, nu dispar vrajile. Si nu numai vrajile, ci fie si numai supararea sufletului nedreptatit este suficienta ca sa-l chinuie.
Exista doar doua chipuri de nedreptate: materiala si morala. Nedreptate materiala este atunci cand cineva il nedreptateste pe altul in lucruri materiale. Morala este atunci, cand, de pilda, cineva insala o copila. Si, daca e orfana, isi ingreuiaza sufletul sau cu o greutate de cinci ori mai mare. In razboi stii cum urmareste glontul pe cei imorali ? Acolo vezi clar dreptatea dumnezeiasca si protectia lui Dumnezeu. Razboiul nu sufera necinstea. Pe omul imoral il va gasi glontul. Odata mergeam cu doua companii sa inlocuim un batalion. Intre timp am fost atacati si ne-am aruncat in lupta. Unul din batalion, imi aduc aminte, a facut in ziua precedenta un lucru necinstit a violat o femeie gravida, sarmana. Dar in acea lupta numai acela a murit! Infricosator ? Toti spuneau dupa aceea: ",i>Dobitocul, bine a patit ?". Mai ales cei ce fac viclenii desi incearca sa scape, in cele din urma platesc. Este de observat ca toti cei ce cred cu tarie, in mod firesc traiesc si cinstit, crestineste si trupul lor cel cinstit este aparat de focuri mai mult decat daca ar purta Cinstitui Lemn (al Crucii).
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Icoana neoficiala
Icoana face parte dintr-o fresca aflata in Metocul vatopedian Sf. Nicolae Facatorul de Minuni din nordul Greciei. In ea sunt reprezentati patru parinti athoniti contemporani: Iosif Isihastul, Efrem al Katounakiei, Porfirie al Atenei si Paisie Athonitul. Icoana este neoficiala.
sursa: Ortodox Mom
Toate trebuie să ne ridice către Dumnezeu
- Părinte, ne-ati spus că toate trebuie să ne ridice către cele de sus, către Dumnezeu. Cum să reuşim aceasta?
- Atunci când pe toate le veti valorifica spre bine. Dacă cineva pe toate le va întoarce spre cele duhovniceşti, ştiţi ce câştig duhovnicesc scoate şi ce experienţă duhovnicească câştigă? Apuci, de pildă, cimentul, şi-L poţi afla pe Dumnezeu! Apuci cărămida, îl poţi afla pe Dumnezeu! Apuci aceasta, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci aceea, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci celălalt lucru, să-L apuci pe Dumnezeu! Da, prin toate să-L apucaţi pe Dumnezeu! Dacă nu lucrează cineva aşa, dacă în toate acestea nu îl vede pe Dumnezeu, pe unul ca acesta poţi să-l pui şi înăuntrul Bisericii şi tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i chiar să cânte o psalmodie, tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i să citească o carte duhovnicească, iarăşi va fi departe de Dumnezeu. Orice lucru duhovnicesc i-ai da să facă, nu-l va duce către Dumnezeu.
Fiecare din noi, orice vede, orice face, fie coase, fie brodează, pe toate să le valorifice duhovniceşte. Vede flori? A văzut pe Dumnezeu! Vede mistreţi? Da, bre, copile, iarăşi L-a văzut pe Dumnezeu. Dar vei spune: “De la mistreţ îl pot vedea pe Dumnezeu?”. Da, de la mistreţ. Vezi cum l-a făcut Bunul Dumnezeu? I-a dat un bot cu care să sape pământul ca să afle rădăcini în el fără să le vadă. Nasul lui este astfel încât să nu se taie atunci când întâlneşte lucruri ascuţite, sticle, spini etc. Nu numai când vede cineva o floare frumoasă şi bine mirositoare să spună: “Cu câtă înţelepciune a creat-o Dumnezeu!’, ci şi când vede mistreţul, şi acolo să vadă pe Dumnezeu. Şi când mă gândesc că Dumnezeu ar fi putut să mă facă mistreţ, dar m-a făcut om! Vi se pare lucru ciudat? Ce, Dumnezeu nu ne-ar fi putut face mistreţi? Vânătorii rănesc pe mistreţ Şi de multe ori nu-l află. Se duc după aceea sălbăticiunile şi-l mănâncă pe sărmanul mistreţ de viu. Ocrotire medicală nu are şi se chinuieşte, cu toate că nu L-a rănit pe Creatorul său. In timp ce omul şi pe Creatorul său L-a rănit şi Il răneşte mereu, şi de multe ori este şi nemultumitor. De aceea spun să lucraţi corect. Cât de bine le-a făcut Dumnezeu pe toate! Ce putere dă Dumnezeu la animale! Medicul spune: “Ca să ai muşchi tari, să mănânci carne!”. Şi iată boii mănâncă iarbă, sărmanii, şi totuşi au nişte picioare! Nu vezi în aceasta pe Dumnezeu? Adică Dumnezeu îi întăreşte numai cu iarba pe care o mănâncă. Cu cât mai mult pe om! Ati înţeles?
Când cineva lucrează în felul acesta, ajunge într-o stare prin care poate să se folosească nu numai de Sfinţi, ci şi de cei păcătoşi. Sfântul ne întăreşte cu pilda lui sfântă. Păcătosul ne opreşte prin căderea lui, ne pune frâu, ne înfrânează, nu de teamă ca să nu scădem în ochii celorlalţi, ci ca să nu-L mâhnim pe Dumnezeu.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Atunci când pe toate le veti valorifica spre bine. Dacă cineva pe toate le va întoarce spre cele duhovniceşti, ştiţi ce câştig duhovnicesc scoate şi ce experienţă duhovnicească câştigă? Apuci, de pildă, cimentul, şi-L poţi afla pe Dumnezeu! Apuci cărămida, îl poţi afla pe Dumnezeu! Apuci aceasta, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci aceea, să-L apuci pe Dumnezeu! Apuci celălalt lucru, să-L apuci pe Dumnezeu! Da, prin toate să-L apucaţi pe Dumnezeu! Dacă nu lucrează cineva aşa, dacă în toate acestea nu îl vede pe Dumnezeu, pe unul ca acesta poţi să-l pui şi înăuntrul Bisericii şi tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i chiar să cânte o psalmodie, tot va fi departe de Dumnezeu. Dă-i să citească o carte duhovnicească, iarăşi va fi departe de Dumnezeu. Orice lucru duhovnicesc i-ai da să facă, nu-l va duce către Dumnezeu.
Fiecare din noi, orice vede, orice face, fie coase, fie brodează, pe toate să le valorifice duhovniceşte. Vede flori? A văzut pe Dumnezeu! Vede mistreţi? Da, bre, copile, iarăşi L-a văzut pe Dumnezeu. Dar vei spune: “De la mistreţ îl pot vedea pe Dumnezeu?”. Da, de la mistreţ. Vezi cum l-a făcut Bunul Dumnezeu? I-a dat un bot cu care să sape pământul ca să afle rădăcini în el fără să le vadă. Nasul lui este astfel încât să nu se taie atunci când întâlneşte lucruri ascuţite, sticle, spini etc. Nu numai când vede cineva o floare frumoasă şi bine mirositoare să spună: “Cu câtă înţelepciune a creat-o Dumnezeu!’, ci şi când vede mistreţul, şi acolo să vadă pe Dumnezeu. Şi când mă gândesc că Dumnezeu ar fi putut să mă facă mistreţ, dar m-a făcut om! Vi se pare lucru ciudat? Ce, Dumnezeu nu ne-ar fi putut face mistreţi? Vânătorii rănesc pe mistreţ Şi de multe ori nu-l află. Se duc după aceea sălbăticiunile şi-l mănâncă pe sărmanul mistreţ de viu. Ocrotire medicală nu are şi se chinuieşte, cu toate că nu L-a rănit pe Creatorul său. In timp ce omul şi pe Creatorul său L-a rănit şi Il răneşte mereu, şi de multe ori este şi nemultumitor. De aceea spun să lucraţi corect. Cât de bine le-a făcut Dumnezeu pe toate! Ce putere dă Dumnezeu la animale! Medicul spune: “Ca să ai muşchi tari, să mănânci carne!”. Şi iată boii mănâncă iarbă, sărmanii, şi totuşi au nişte picioare! Nu vezi în aceasta pe Dumnezeu? Adică Dumnezeu îi întăreşte numai cu iarba pe care o mănâncă. Cu cât mai mult pe om! Ati înţeles?
Când cineva lucrează în felul acesta, ajunge într-o stare prin care poate să se folosească nu numai de Sfinţi, ci şi de cei păcătoşi. Sfântul ne întăreşte cu pilda lui sfântă. Păcătosul ne opreşte prin căderea lui, ne pune frâu, ne înfrânează, nu de teamă ca să nu scădem în ochii celorlalţi, ci ca să nu-L mâhnim pe Dumnezeu.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
„Sporeşte-ne credinţa”
- Părinte, prin ce s-au distins unii Sfinţi, mai vechi şi mai noi, de au ştiut când vor muri, când se va întâmpla cutare eveniment etc?
- Prin multă mărime de suflet, printr-o mare simplitate, smerenie şi credinţă. Nu-şi puneau în viaţa lor logica aceea care clatină credinţa. Mare lucru este credinţa! Vedeţi, şi Apostolul Petru prin credinţă a umblat pe apă. Dar de îndată ce a intrat logica, a început să se afunde[1]. V-am spus despre părintele Haralambie[2] care a trăit cu putini ani mai înainte în mănăstirea Kutlumusiu? Era un monah foarte simplu, harnic şi duhovnicesc. Când a îmbătrânit, o gripă puternică l-a aruncat la pat şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, că peste puţin timp îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie a auzit de sub pături şi i-a zis: “Ce spui? Eu nu mor dacă nu vin Pastile ca să spun: «Hristos a înviat!»”. Şi într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi după aceea a murit. Acest bătrânel mărinimos devenise un copil adevărat al lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu şi-a hotărât ziua morţii sale.
- Părinte, cum se întăreşte credinţa?
- Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: “Sporeşte-ne credinţa? Când spui “sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult.
Ca să se mărească credinţa în Dumnezeu toate ajută. Şi florile, şi lăcustele, şi stelele, şi trăznetele chiar. Toţi le vedem pe acestea, dar nu ne folosim toti, deoarece primim “telegramele”, gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul. De pildă, de nu ar fi existat sarea, marea ar fi mirosit urât. Dar cel care cercetează aceasta în atelierul lui fără credinţă, nu se foloseşte, deoarece inima lui nu s-a curăţit de săruri. Dacă lucrează cineva cu mărime de suflet, cu gând bun, chiar şi cele mai anapoda le vede cu alti ochi, cu iluminare dumnezeiască, şi îl slăveşte pe Dumnezeu.
1. Mt. 14, 30.
2.Cuv. Paisie Aghioritul, “Părinţii aghioriti”, p.10.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Prin multă mărime de suflet, printr-o mare simplitate, smerenie şi credinţă. Nu-şi puneau în viaţa lor logica aceea care clatină credinţa. Mare lucru este credinţa! Vedeţi, şi Apostolul Petru prin credinţă a umblat pe apă. Dar de îndată ce a intrat logica, a început să se afunde[1]. V-am spus despre părintele Haralambie[2] care a trăit cu putini ani mai înainte în mănăstirea Kutlumusiu? Era un monah foarte simplu, harnic şi duhovnicesc. Când a îmbătrânit, o gripă puternică l-a aruncat la pat şi medicul a spus părinţilor să nu se depărteze de el, că peste puţin timp îşi va sfârşi viata. Părintele Haralambie a auzit de sub pături şi i-a zis: “Ce spui? Eu nu mor dacă nu vin Pastile ca să spun: «Hristos a înviat!»”. Şi într-adevăr, au trecut aproape două luni, au venit Pastile, a spus “Hristos a înviat!”, s-a împărtăşit şi după aceea a murit. Acest bătrânel mărinimos devenise un copil adevărat al lui Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu şi-a hotărât ziua morţii sale.
- Părinte, cum se întăreşte credinţa?
- Credinţa se întăreşte cu ajutorul rugăciunii. Un om care nu şi-a cultivat credinţa sa de mic, dar are intenţie bună, o poate cultiva prin rugăciune cerând de la Hristos să-i adauge credinţă. Să cerem de la Hristos să ne adauge credinţă şi să ne-o mărească. Ce i-au spus Apostolii lui Hristos? Oare n-au spus: “Sporeşte-ne credinţa? Când spui “sporeşte”, înseamnă că te încredinţezi pe tine lui Dumnezeu. Pentru că de nu se încredinţează cineva pe sine lui Dumnezeu, ce să-i sporească Dumnezeu? Cerem de la Dumnezeu să ne sporească credinţa nu ca să facem minuni, ci ca să-L iubim mai mult.
Ca să se mărească credinţa în Dumnezeu toate ajută. Şi florile, şi lăcustele, şi stelele, şi trăznetele chiar. Toţi le vedem pe acestea, dar nu ne folosim toti, deoarece primim “telegramele”, gândurile ce ni le aduce vrăjmaşul. De pildă, de nu ar fi existat sarea, marea ar fi mirosit urât. Dar cel care cercetează aceasta în atelierul lui fără credinţă, nu se foloseşte, deoarece inima lui nu s-a curăţit de săruri. Dacă lucrează cineva cu mărime de suflet, cu gând bun, chiar şi cele mai anapoda le vede cu alti ochi, cu iluminare dumnezeiască, şi îl slăveşte pe Dumnezeu.
1. Mt. 14, 30.
2.Cuv. Paisie Aghioritul, “Părinţii aghioriti”, p.10.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Să credem cu mărinimie în Dumnezeu
“- Părinte, mă mâhnesc din pricina gândurilor de necredinţă pe care le am.
- Faptul că te mâhneşti şi nu le primeşti înseamnă că gândurile acestea sunt ale celui viclean. Uneori Hristos îngăduie să avem gânduri de îndoială sau de necredinţă, ca să vadă intenţia şi mărimea noastră de suflet. Dumnezeul nostru însă nu este mit ca Dia, Apollon etc. Religia noastră este adevărată, vie. Avem atâta nor de Sfinţi, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel[1], care L-au cunoscut pe Hristos, L-au trăit de aproape şi s-au jertfit pentru El. Şi în vremea noastră există oameni afierosiţi lui Dumnezeu care trăiesc stări cereşti şi vorbesc cu îngerii, cu Sfinţii, ba chiar şi cu Hristos şi cu Maica Domnului. Şi-ţi voi spune ceva de la mine, ca să te ajut. Vezi, mă fac şi eu… donator de sânge, descopăr unele fapte ca să ajut. Acolo unde văd vistierie de cunoaştere dar putină credinţă, vreau să întăresc credinţa, de aceea şi spun unele fapte de credinţă.
Când eram mic, la Konita, citeam multe vieţi de Sfinţi şi le dădeam şi la ceilalţi copii să citească sau îi adunam şi citeam împreună. Mă minunam de nevointa cea mare şi de posturile ce le făceau Sfinţii şi încercam să fac şi eu ceea ce făceau aceia. Din multa postire gâtul îmi devenise ca o coadă de cireaşă. Copiii râdeau de mine: “O să-ti cadă capul!”, îmi spuneau. Ce-am tras! In sfârşit. Pe de altă parte fratele meu mai mare îmi lua Vieţile Sfinţilor ce le citeam deoarece mă îmbolnăveam din pricina posturilor şi se temea ca nu cumva să nu pot termina şcoala. De aceea le ascundeam în pădure, în bisericuţa Sfintei Varvara şi mergeam acolo în ascuns şi citeam. Intr-o zi, un oarecare vecin, pe nume Kostas, i-a spus fratelui meu: “Il voi face eu să-şi schimbe mintea, să arunce acele cărţi pe care le citeşte şi să lase şi posturile şi rugăciunile”. Aşadar m-a întâlnit - eram atunci cam de 15 ani - şi a început să-mi spună teoria lui Darwin. Spunea-spunea, până m-a ameţit. Aşa cum eram ameţit, m-am dus direct în pădure, la bisericuţa Sfintei Varvara. Am intrat înăuntru şi am început să mă rog lui Hristos: “Hristoase al meu, dacă exişti, arată-mi-Te”, spuneam şi făceam mereu metanii. Era vară. Transpiraţia curgea şi devenisem ud leoarcă, mă istovisem cu totul. Dar nici n-am văzut, nici n-am auzit ceva. Nici Dumnezeu nu m-a iconomisit puţin, cel puţin cu un mic semn, cu vreun zgomot, cu vreo umbră. La urma urmei eram un copil. Şi dacă cineva ar fi privit aceasta cu logica omenească ar fi spus: “Dumnezeule, păcat de el sărmanul! De la 11 ani urcă pe stânci, a făcut o astfel de nevointa şi acum trece printr-o criză. L-a ameţit acela cu nişte teorii neghioabe. Acasă are greutăţi de la fratele lui. A plecat în pădure, ca să-Ţi ceară ajutor...”. însă nimic, nimic, nimic! Istovit de multele metanii m-am aşezat puţin. Atunci m-am gândit: «Bine, dar când l-am întrebat pe Kostas ce părere are el despre Hristos, ce mi-a spus?”A fost omul cel mai bun, cel mai drept, mi-a răspuns, şi deoarece propovăduia dreptatea, a lovit în interesele fariseilor şi aceia L-au răstignit din invidie”. Atunci mi-am spus: “Dacă Hristos a fost un om atât de bun, atât de drept, şi n-a apărut niciodată un altul asemenea Lui, iar ceilalţi L-au omorât din invidie şi răutate, merită ca pentru acest om să fac şi mai mult decât am făcut, ba chiar să şi mor”. Indată ce am înfruntat situaţia astfel, a apărut Hristos înconjurat de multă lumină - bisericuţa a strălucit - şi mi-a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi”[2]. Cuvintele acestea le citeam şi în Evanghelia pe care o avea deschisă şi o ţinea într-o mână. Aceasta mi-a pricinuit atâta schimbare lăuntrică, încât spuneam mereu: “Kosta, hai acum aici să vorbim dacă există Dumnezeu sau nu”». Vezi, Hristos, ca să Se arate, a aşteptat înfruntarea mea personală şi cu mărime de suflet a situaţiei. Şi dacă de la un copil cere ca să procedeze cu mărime de suflet, cu cât mai mult de la unul mare?
- Părinte, unii se îndoiesc de toată dumnezeiasca Iconomie.
- Dar cum se poate considera basm toată această istorie cu Hristos? Atâtea câte citim în Prooroci - pe care le-au trăit cu sute şi sute de ani înainte de Hristos - în care spun cu atâtea amănunte cele despre Hristos, acestea nu le creează probleme de conştiinţă? In Vechiul Testament se spune deja cu exactitate chiar şi pentru câţi bani va fi vândut Hristos[3]. După aceea se spune că evreii nu vor pune aceşti bani în vistieria Templului, pentru că vor fi preţ de sânge, ci vor cumpăra o ţarină pentru îngroparea străinilor[4]. S-au împlinit şi proorocia lui Zaharia, şi celelalte. Lucruri atât de clare! Şi amănunte atât de multe! Chiar şi pentru hainele Lui se spune ce se va întâmpla cu ele[5]. Şi toate acestea s-au spus cu atâţia ani înainte de Naşterea lui Hristos. Aşadar cum să vină gând de necredinţă? Vedem apoi pe Apostolul Pavel! Era prigonitor. Mergea la Damasc având un scop. I Se arată Hristos şi-i spune: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. “Cine eşti, Doamne?”, întreabă acela. “Eu sunt Hristos, pe Care tu îl prigoneşti”. Şi după aceea Hristos îl înştiinţează pe Anania, care îl botează[6]. Şi în continuare, cât s-a chinuit şi s-a nevoit Apostolul Pavel, ca să propovăduiască la toate neamurile! Apoi câţi mucenici! Unsprezece milioane de mucenici numai la Roma. Toţi aceştia s-au pierdut? Cum să uite cineva toate acestea? Dacă citeşte puţin Evanghelia, poate să nu creadă? Şi dacă ar mai fi existat încă unele amănunte, acestea ar fi ajutat mult ca toţi oamenii să creadă. Dar Dumnezeu intenţionat n-a îngăduit, ca să se cearnă oamenii, ca să vadă câţi Il iubesc, câţi se jertfesc pentru El, fără să aştepte minuni etc. Pe un om mărinimos, cred că nu-l ating şi nu-l vatămă oricâte hule ar auzi.
Trebuie să credem în Dumnezeu cu mărime de suflet, nu să dorim minuni ca să credem. Când văd oameni mari că îmi cer să vadă vreo minune ca să creadă, ştii cum mă fac? Să fi fost mici, ar fi avut o oarecare îndreptăţire din pricina vârstei, dar unii ca aceştia să nu facă nimic pentru Hristos şi să spună: “Să vedem ceva ca să credem”, acesta este un lucru foarte ieftin. Oare se vor ajuta cu ceva pe ei înşişi chiar de vor vedea minuni? Vor spune că este vrăjitorie etc.
[1] Evr. 12, 1.
[2] In. 11, 25.
[3] Zah. 11, 1-3.
[4] Ier. 18, 2 şi 39, 9; Mt. 27, 7-9.
[5] Ps. 21, 19.
[6] F. Ap. 9, 1-18.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Faptul că te mâhneşti şi nu le primeşti înseamnă că gândurile acestea sunt ale celui viclean. Uneori Hristos îngăduie să avem gânduri de îndoială sau de necredinţă, ca să vadă intenţia şi mărimea noastră de suflet. Dumnezeul nostru însă nu este mit ca Dia, Apollon etc. Religia noastră este adevărată, vie. Avem atâta nor de Sfinţi, precum spune şi Sfântul Apostol Pavel[1], care L-au cunoscut pe Hristos, L-au trăit de aproape şi s-au jertfit pentru El. Şi în vremea noastră există oameni afierosiţi lui Dumnezeu care trăiesc stări cereşti şi vorbesc cu îngerii, cu Sfinţii, ba chiar şi cu Hristos şi cu Maica Domnului. Şi-ţi voi spune ceva de la mine, ca să te ajut. Vezi, mă fac şi eu… donator de sânge, descopăr unele fapte ca să ajut. Acolo unde văd vistierie de cunoaştere dar putină credinţă, vreau să întăresc credinţa, de aceea şi spun unele fapte de credinţă.
Când eram mic, la Konita, citeam multe vieţi de Sfinţi şi le dădeam şi la ceilalţi copii să citească sau îi adunam şi citeam împreună. Mă minunam de nevointa cea mare şi de posturile ce le făceau Sfinţii şi încercam să fac şi eu ceea ce făceau aceia. Din multa postire gâtul îmi devenise ca o coadă de cireaşă. Copiii râdeau de mine: “O să-ti cadă capul!”, îmi spuneau. Ce-am tras! In sfârşit. Pe de altă parte fratele meu mai mare îmi lua Vieţile Sfinţilor ce le citeam deoarece mă îmbolnăveam din pricina posturilor şi se temea ca nu cumva să nu pot termina şcoala. De aceea le ascundeam în pădure, în bisericuţa Sfintei Varvara şi mergeam acolo în ascuns şi citeam. Intr-o zi, un oarecare vecin, pe nume Kostas, i-a spus fratelui meu: “Il voi face eu să-şi schimbe mintea, să arunce acele cărţi pe care le citeşte şi să lase şi posturile şi rugăciunile”. Aşadar m-a întâlnit - eram atunci cam de 15 ani - şi a început să-mi spună teoria lui Darwin. Spunea-spunea, până m-a ameţit. Aşa cum eram ameţit, m-am dus direct în pădure, la bisericuţa Sfintei Varvara. Am intrat înăuntru şi am început să mă rog lui Hristos: “Hristoase al meu, dacă exişti, arată-mi-Te”, spuneam şi făceam mereu metanii. Era vară. Transpiraţia curgea şi devenisem ud leoarcă, mă istovisem cu totul. Dar nici n-am văzut, nici n-am auzit ceva. Nici Dumnezeu nu m-a iconomisit puţin, cel puţin cu un mic semn, cu vreun zgomot, cu vreo umbră. La urma urmei eram un copil. Şi dacă cineva ar fi privit aceasta cu logica omenească ar fi spus: “Dumnezeule, păcat de el sărmanul! De la 11 ani urcă pe stânci, a făcut o astfel de nevointa şi acum trece printr-o criză. L-a ameţit acela cu nişte teorii neghioabe. Acasă are greutăţi de la fratele lui. A plecat în pădure, ca să-Ţi ceară ajutor...”. însă nimic, nimic, nimic! Istovit de multele metanii m-am aşezat puţin. Atunci m-am gândit: «Bine, dar când l-am întrebat pe Kostas ce părere are el despre Hristos, ce mi-a spus?”A fost omul cel mai bun, cel mai drept, mi-a răspuns, şi deoarece propovăduia dreptatea, a lovit în interesele fariseilor şi aceia L-au răstignit din invidie”. Atunci mi-am spus: “Dacă Hristos a fost un om atât de bun, atât de drept, şi n-a apărut niciodată un altul asemenea Lui, iar ceilalţi L-au omorât din invidie şi răutate, merită ca pentru acest om să fac şi mai mult decât am făcut, ba chiar să şi mor”. Indată ce am înfruntat situaţia astfel, a apărut Hristos înconjurat de multă lumină - bisericuţa a strălucit - şi mi-a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi”[2]. Cuvintele acestea le citeam şi în Evanghelia pe care o avea deschisă şi o ţinea într-o mână. Aceasta mi-a pricinuit atâta schimbare lăuntrică, încât spuneam mereu: “Kosta, hai acum aici să vorbim dacă există Dumnezeu sau nu”». Vezi, Hristos, ca să Se arate, a aşteptat înfruntarea mea personală şi cu mărime de suflet a situaţiei. Şi dacă de la un copil cere ca să procedeze cu mărime de suflet, cu cât mai mult de la unul mare?
- Părinte, unii se îndoiesc de toată dumnezeiasca Iconomie.
- Dar cum se poate considera basm toată această istorie cu Hristos? Atâtea câte citim în Prooroci - pe care le-au trăit cu sute şi sute de ani înainte de Hristos - în care spun cu atâtea amănunte cele despre Hristos, acestea nu le creează probleme de conştiinţă? In Vechiul Testament se spune deja cu exactitate chiar şi pentru câţi bani va fi vândut Hristos[3]. După aceea se spune că evreii nu vor pune aceşti bani în vistieria Templului, pentru că vor fi preţ de sânge, ci vor cumpăra o ţarină pentru îngroparea străinilor[4]. S-au împlinit şi proorocia lui Zaharia, şi celelalte. Lucruri atât de clare! Şi amănunte atât de multe! Chiar şi pentru hainele Lui se spune ce se va întâmpla cu ele[5]. Şi toate acestea s-au spus cu atâţia ani înainte de Naşterea lui Hristos. Aşadar cum să vină gând de necredinţă? Vedem apoi pe Apostolul Pavel! Era prigonitor. Mergea la Damasc având un scop. I Se arată Hristos şi-i spune: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”. “Cine eşti, Doamne?”, întreabă acela. “Eu sunt Hristos, pe Care tu îl prigoneşti”. Şi după aceea Hristos îl înştiinţează pe Anania, care îl botează[6]. Şi în continuare, cât s-a chinuit şi s-a nevoit Apostolul Pavel, ca să propovăduiască la toate neamurile! Apoi câţi mucenici! Unsprezece milioane de mucenici numai la Roma. Toţi aceştia s-au pierdut? Cum să uite cineva toate acestea? Dacă citeşte puţin Evanghelia, poate să nu creadă? Şi dacă ar mai fi existat încă unele amănunte, acestea ar fi ajutat mult ca toţi oamenii să creadă. Dar Dumnezeu intenţionat n-a îngăduit, ca să se cearnă oamenii, ca să vadă câţi Il iubesc, câţi se jertfesc pentru El, fără să aştepte minuni etc. Pe un om mărinimos, cred că nu-l ating şi nu-l vatămă oricâte hule ar auzi.
Trebuie să credem în Dumnezeu cu mărime de suflet, nu să dorim minuni ca să credem. Când văd oameni mari că îmi cer să vadă vreo minune ca să creadă, ştii cum mă fac? Să fi fost mici, ar fi avut o oarecare îndreptăţire din pricina vârstei, dar unii ca aceştia să nu facă nimic pentru Hristos şi să spună: “Să vedem ceva ca să credem”, acesta este un lucru foarte ieftin. Oare se vor ajuta cu ceva pe ei înşişi chiar de vor vedea minuni? Vor spune că este vrăjitorie etc.
[1] Evr. 12, 1.
[2] In. 11, 25.
[3] Zah. 11, 1-3.
[4] Ier. 18, 2 şi 39, 9; Mt. 27, 7-9.
[5] Ps. 21, 19.
[6] F. Ap. 9, 1-18.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Puterea credinţei
- Părinte, care este pecetea Mielului?
- Cine este Mielul?
- Hristos.
- Care este pecetea Lui? Atunci când se botează creştinul, preotul îl pecetluieşte în chipul Crucii pe frunte spunând: “Pecetea darului Sfântului Duh”. Apoi, de fiecare dată când creştinul îşi face Cruce, se închină Patimii celei mântuitoare a Domnului şi cere puterea Sfintei Cruci, care este puterea morţii pe Cruce a lui Hristos. Când spunem: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-ne cu puterea ta”, chemăm puterea jertfei de pe Cruce a Domnului. De aceea Crucea are mare putere! Dacă, de pildă, plouă şi trăzneşte, se poate ca o cruce mare de fier de pe o clopotniţă să fie lovită de trăznet. Iar dacă acolo jos se află un creştin care are o cruciuliţă atât de mică şi spune: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-mă cu puterea ta” - nu-l loveşte trăznetul. Acolo lucrează legile naturale şi cade trăznetul pe cruce şi o dă jos. Aici păzeşte pe credincios o cruciuliţă atât de mică, pentru că a fost chemată în ajutor puterea Crucii.
- Părinte, deşi cer ceva cu credinţă, de ce nu-mi dă Dumnezeu?
- Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai predispoziţie spre mândrie, nu dă Dumnezeu. Poate avea cineva credinţă nu numai cât un “grăunte de muştar”[10], ci cât un kilogram de muştar, dar dacă nu are smerenia corespunzătoare nu lucrează Dumnezeu, pentru că nu-i va folosi. Atunci când există mândrie, nu lucrează credinţa.
Când cineva călătoreşte în această viată cu credinţă, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet-încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeieşti de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăieşte în realitate. Credinţa lui se măreşte mereu, deoarece se mişcă prin fapte dumnezeieşti în altă dimensiune. Dar pentru ca să trăiască cineva tainele lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare omul cel vechi, să revină într-un fel la starea de dinainte de cădere. Să aibă nevinovăţie şi simplitate, pentru ca astfel şi credinţa lui să fie nezdruncinată şi să creadă cu convingere că nu există nimic pe care să nu-l poată face Dumnezeu. Atunci, când ar auzi despre un om care nu crede sau se îndoieşte de unele lucruri ce au legătură cu ajutorul lui Dumnezeu, ştiţi cât suferă?
- Părinte, dacă cineva crede, numai prin rugăciunea sa poate schimba cursul unei situaţii?
- Dacă are credinţă mare, poate schimba multe lucruri. Chiar de îşi va fi zidit casa în mijlocul unui torent şi torentul aduce multă apă, dacă va crede cu tărie şi îl roagă cu căldură pe Dumnezeu, torentul se va întoarce îndărăt. Trebuie însă să aibă o astfel de credinţă încât, dacă ar auzi, să presupunem, că s-a făcut o minune şi s-a golit marea şi o ară cu tractorul, iar peştii îi cară cu camioanele, să creadă. Şi nici să nu meargă să vadă. Chiar de ar locui la o sută de metri distantă de mare şi n-ar vedea-o de acolo de unde se află, nu merge să se încredinţeze dacă este adevărat, pentru că nu se îndoieşte. Ştie că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, că puterea dumnezeiască nu se poate limita, şi de aceea nu se interesează mai mult. Atât de mare este credinţa lui. Numai credinciosul adevărat trăieşte în chip adevărat şi este cu adevărat om al lui Dumnezeu.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Cine este Mielul?
- Hristos.
- Care este pecetea Lui? Atunci când se botează creştinul, preotul îl pecetluieşte în chipul Crucii pe frunte spunând: “Pecetea darului Sfântului Duh”. Apoi, de fiecare dată când creştinul îşi face Cruce, se închină Patimii celei mântuitoare a Domnului şi cere puterea Sfintei Cruci, care este puterea morţii pe Cruce a lui Hristos. Când spunem: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-ne cu puterea ta”, chemăm puterea jertfei de pe Cruce a Domnului. De aceea Crucea are mare putere! Dacă, de pildă, plouă şi trăzneşte, se poate ca o cruce mare de fier de pe o clopotniţă să fie lovită de trăznet. Iar dacă acolo jos se află un creştin care are o cruciuliţă atât de mică şi spune: “Cruce a lui Hristos, mântuieşte-mă cu puterea ta” - nu-l loveşte trăznetul. Acolo lucrează legile naturale şi cade trăznetul pe cruce şi o dă jos. Aici păzeşte pe credincios o cruciuliţă atât de mică, pentru că a fost chemată în ajutor puterea Crucii.
- Părinte, deşi cer ceva cu credinţă, de ce nu-mi dă Dumnezeu?
- Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai predispoziţie spre mândrie, nu dă Dumnezeu. Poate avea cineva credinţă nu numai cât un “grăunte de muştar”[10], ci cât un kilogram de muştar, dar dacă nu are smerenia corespunzătoare nu lucrează Dumnezeu, pentru că nu-i va folosi. Atunci când există mândrie, nu lucrează credinţa.
Când cineva călătoreşte în această viată cu credinţă, fără a se îndoi, şi cere ajutorul lui Dumnezeu, la început va avea, încet-încet, evenimente mici, apoi mai mari şi va deveni mai credincios. Trăind Tainele dumnezeieşti de aproape, unul ca acesta se face teolog, deoarece nu le prinde numai cu mintea, ci le trăieşte în realitate. Credinţa lui se măreşte mereu, deoarece se mişcă prin fapte dumnezeieşti în altă dimensiune. Dar pentru ca să trăiască cineva tainele lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare omul cel vechi, să revină într-un fel la starea de dinainte de cădere. Să aibă nevinovăţie şi simplitate, pentru ca astfel şi credinţa lui să fie nezdruncinată şi să creadă cu convingere că nu există nimic pe care să nu-l poată face Dumnezeu. Atunci, când ar auzi despre un om care nu crede sau se îndoieşte de unele lucruri ce au legătură cu ajutorul lui Dumnezeu, ştiţi cât suferă?
- Părinte, dacă cineva crede, numai prin rugăciunea sa poate schimba cursul unei situaţii?
- Dacă are credinţă mare, poate schimba multe lucruri. Chiar de îşi va fi zidit casa în mijlocul unui torent şi torentul aduce multă apă, dacă va crede cu tărie şi îl roagă cu căldură pe Dumnezeu, torentul se va întoarce îndărăt. Trebuie însă să aibă o astfel de credinţă încât, dacă ar auzi, să presupunem, că s-a făcut o minune şi s-a golit marea şi o ară cu tractorul, iar peştii îi cară cu camioanele, să creadă. Şi nici să nu meargă să vadă. Chiar de ar locui la o sută de metri distantă de mare şi n-ar vedea-o de acolo de unde se află, nu merge să se încredinţeze dacă este adevărat, pentru că nu se îndoieşte. Ştie că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu, că puterea dumnezeiască nu se poate limita, şi de aceea nu se interesează mai mult. Atât de mare este credinţa lui. Numai credinciosul adevărat trăieşte în chip adevărat şi este cu adevărat om al lui Dumnezeu.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Increderea în Dumnezeu are drept mamă credinţa
- Părinte, simt o nesiguranţă, un stres.
-Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu. Ştii numai de asigurarea maşinii? Asigurarea lui Dumnezeu n-o ştii? Fă-ti cruce şi, înainte de a face orice, spune: “Hristoase al meu. Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super” şi automobilul lui duhovnicesc nu se opreşte niciodată, aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredintează-te lui Dumnezeu şi Acela te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa cu încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.
- Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc totdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
- Să-fi faci cruce, copilul meu cel bun, şi să faci ceea ce ti se spune. Dacă spui: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, oare dintre atâţia Sfinţi, unul dintre ei nu te va ajuta?
Să nu-ti pierzi niciodată încrederea ta în Dumnezeu. Nu te limita la logica ta omenească şi strâmtă, ca să nu te chinuieşti şi să împiedici ajutorul dumnezeiesc. Atunci când te vei încredinţa pe tine şi lucrarea ta lui Dumnezeu, după ce cu prudenţă vei acţiona omeneşte, te va ajuta mult, dar va ajuta şi pe alţii. Increderea în Dumnezeu este mare lucru. Odată trebuia să-mi ia sânge. Erau patru doctoriţe. Vine prima, se chinuieşte, dar nu-mi poate afla vena. Vine a doua, la fel. Vine a treia, care era specializată în asta: nimic. In clipa aceea trecea pe acolo a patra doctoriţă. A văzut cum mă chinuiau şi a venit să încerce şi ea. Mai întâi şi-a făcut cruce şi imediat a aflat vena, pentru că a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Celelalte, într-un anumit fel, aveau încredere numai în ele însele.
Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii îşi fac planuri şi încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, să asculte care este voia lui Dumnezeu şi fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu aşa încât să se lase pe sine cu desăvârşire în mâinile Sale, se va chinui. De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea omenească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţa[1] în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Increderea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte.
După cum spune Apostolul Pavel, credinţa este să credem în cele nevăzute, nu doar simplu în cele ce se văd[2]. Atunci când ne încredinţăm viitorul nostru lui Hristos, îl obligăm să ne ajute. Incredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu are drept mamă credinţa prin care omul se poate ruga tainic şi poate primi şi roadele nădejdii. Aceasta este o rugăciune neîncetată şi aduce ajutoare dumnezeieşti în ceasul în care trebuie. Atunci în chip firesc omul trăieşte o viată îngerească şi se avântă în slăvire: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”[3]. Pentru că omul îşi poate face viaţa sa paradisiacă dacă are încredere în Dumnezeu. Il slăveşte în toate şi primeşte ca El să-l povătuiască precum un Tată bun. Altfel, îşi face viaţa sa iad. Este mare lucru ca omul să simtă din această viaţă o parte din bucuria raiului.
- Părinte, pentru însănătoşirea sa trupească sau sufletească, până la ce punct trebuie să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu?
- Mai întâi omul să se încredinţeze lui Dumnezeu, şi după aceea să se încredinţeze şi unui om experimentat.
1. Aici credinţa are sensul de acceptare în mod simplu a existenţei lui Dumnezeu, care nu ajunge pentru a duce o viaţă în Hristos corectă, deplină.
2. Evr. 11,1.
3. Is. 6, 3.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
-Asigură-te, bre, copilaşule, în Dumnezeu. Ştii numai de asigurarea maşinii? Asigurarea lui Dumnezeu n-o ştii? Fă-ti cruce şi, înainte de a face orice, spune: “Hristoase al meu. Maica Domnului, ajută-mă!”. Există asigurare mai mare decât încrederea în Dumnezeu? Atunci când omul se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, primeşte mereu de la Dumnezeu benzină „super” şi automobilul lui duhovnicesc nu se opreşte niciodată, aleargă mereu. Pe cât poţi, ia aminte, roagă-te şi încredintează-te lui Dumnezeu şi Acela te va ajuta în orice greutate. Simplifică-ţi viaţa cu încrederea desăvârşită în Dumnezeu, ca să te eliberezi de stres şi de nelinişte.
- Părinte, când mi se spune să fac ceva, pornesc totdeauna cu o frică şi o şovăială şi, în cele din urmă, poate din cauza fricii, nu reuşesc să fac lucrul aşa cum trebuie.
- Să-fi faci cruce, copilul meu cel bun, şi să faci ceea ce ti se spune. Dacă spui: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri”, oare dintre atâţia Sfinţi, unul dintre ei nu te va ajuta?
Să nu-ti pierzi niciodată încrederea ta în Dumnezeu. Nu te limita la logica ta omenească şi strâmtă, ca să nu te chinuieşti şi să împiedici ajutorul dumnezeiesc. Atunci când te vei încredinţa pe tine şi lucrarea ta lui Dumnezeu, după ce cu prudenţă vei acţiona omeneşte, te va ajuta mult, dar va ajuta şi pe alţii. Increderea în Dumnezeu este mare lucru. Odată trebuia să-mi ia sânge. Erau patru doctoriţe. Vine prima, se chinuieşte, dar nu-mi poate afla vena. Vine a doua, la fel. Vine a treia, care era specializată în asta: nimic. In clipa aceea trecea pe acolo a patra doctoriţă. A văzut cum mă chinuiau şi a venit să încerce şi ea. Mai întâi şi-a făcut cruce şi imediat a aflat vena, pentru că a cerut ajutorul lui Dumnezeu. Celelalte, într-un anumit fel, aveau încredere numai în ele însele.
Mare lucru este să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu! Oamenii îşi fac planuri şi încearcă să le realizeze, dar fără să ciulească urechile, să asculte care este voia lui Dumnezeu şi fără să se conformeze ei. Trebuie să ne lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu, ca El să ocârmuiască lucrurile, iar noi să ne facem datoria noastră cu mărime de suflet. Dacă unul nu se încrede în Dumnezeu aşa încât să se lase pe sine cu desăvârşire în mâinile Sale, se va chinui. De obicei oamenii aleargă mai întâi la mângâierea omenească şi, după ce sunt dezamăgiţi de oameni, abia atunci scapă la Dumnezeu. Dar dacă vrem să nu ne chinuim, să cerem mângâierea dumnezeiască, deoarece aceasta este singura mângâiere adevărată. Nu ajunge credinţa[1] în Dumnezeu, ci este nevoie şi de încredere în Dumnezeu. Increderea în Dumnezeu atrage ajutorul Lui. Creştinul crede şi se încrede pe sine lui Dumnezeu până la moarte, şi atunci vede în mod curat mâna lui Dumnezeu cum îl mântuieşte.
După cum spune Apostolul Pavel, credinţa este să credem în cele nevăzute, nu doar simplu în cele ce se văd[2]. Atunci când ne încredinţăm viitorul nostru lui Hristos, îl obligăm să ne ajute. Incredinţarea desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu are drept mamă credinţa prin care omul se poate ruga tainic şi poate primi şi roadele nădejdii. Aceasta este o rugăciune neîncetată şi aduce ajutoare dumnezeieşti în ceasul în care trebuie. Atunci în chip firesc omul trăieşte o viată îngerească şi se avântă în slăvire: “Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot”[3]. Pentru că omul îşi poate face viaţa sa paradisiacă dacă are încredere în Dumnezeu. Il slăveşte în toate şi primeşte ca El să-l povătuiască precum un Tată bun. Altfel, îşi face viaţa sa iad. Este mare lucru ca omul să simtă din această viaţă o parte din bucuria raiului.
- Părinte, pentru însănătoşirea sa trupească sau sufletească, până la ce punct trebuie să se lase cineva în mâinile lui Dumnezeu?
- Mai întâi omul să se încredinţeze lui Dumnezeu, şi după aceea să se încredinţeze şi unui om experimentat.
1. Aici credinţa are sensul de acceptare în mod simplu a existenţei lui Dumnezeu, care nu ajunge pentru a duce o viaţă în Hristos corectă, deplină.
2. Evr. 11,1.
3. Is. 6, 3.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Credintă şi dragoste
- Părinte, ce legătură există între credinţă şi dragoste?
- Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul lui Dumnezeu, semenul nostru. Şi din revărsarea dragostei noastre - care nu mai încape în inimă şi se revarsă în afară - se adapă şi sărmanele animale. Dacă credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte.
Credinţa noastră trebuie să aibă mărime de suflet şi atunci şi nevointa noastră se va face cu mărime de suflet. Şi cu cât se nevoieşte cineva cu mărime de suflet, cu atât i se măreşte şi credinţa şi dragostea. In această nevoinţă cu mărime de suflet, foarte mult ajută ca omul să se gândească la binefacerile lui Dumnezeu. Unul care are mărime de suflet nu se gândeşte dacă există sau nu rai, ci se nevoieşte pentru că el crede în Dumnezeu şi Il iubeşte. în timp ce unul care nu are mărime de suflet, va începe să se gândească: “De ce să mă nevoiesc? Oare există rai? Există Judecată?”. Şi dacă cineva este nemultumitor, orice va face, tot nemultumitor rămâne. Cel cu mărime de suflet şi în ispite îl slăveşte pe Dumnezeu şi, încet-încet, ajunge să se poarte mereu cu recunoştinţă faţă de El, iar atunci vine dumnezeiasca prefacere în sufletul lui, bucurându-se şi veselindu-se neîncetat. Altul poate să nu aibă nici ispite, ci numai binecuvântări, dar niciodată să nu fie mulţumit.
După dragostea faţă de Dumnezeu vine jertfa. Şi când există jertfă fără interes, atunci începe cineva să aibă şi cercetări dumnezeieşti. Să fac o jertfă nu pentru altceva, ci pentru Dumnezeu, Care a făcut toate şi ne dă atâtea binecuvântări. Vezi, închinătorii la idoli, care îndumnezeiau natura, adorau soarele, râurile şi ajungeau să se jertfească şi pe ei înşişi pentru această credinţă. Dacă aceia se jertfeau pentru făptură, cu cât mai mult noi trebuie să ne jertfim pentru Făcătorul!
Oamenii nu cred şi de aceea nu se jertfesc. Toată nepăsarea de aici începe. Unul huleşte cele dumnezeieşti, altul crede pe jumătate şi se chinuieşte. Pentru ca cineva să se bucure cu adevărat, duhovniceşte, trebuie să creadă şi să iubească.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Mai întâi este credinţa şi apoi vine dragostea. Trebuie ca cineva să creadă, ca să iubească. Nu poate iubi ceva în care nu crede. De aceea, ca să iubim pe Dumnezeu, trebuie să credem în Dumnezeu. Potrivit cu credinţa pe care o are cineva este şi nădejdea, şi dragostea, şi jertfa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Credinţa fierbinte în Dumnezeu naşte dragostea fierbinte faţă de Dumnezeu şi faţă de chipul lui Dumnezeu, semenul nostru. Şi din revărsarea dragostei noastre - care nu mai încape în inimă şi se revarsă în afară - se adapă şi sărmanele animale. Dacă credem mult, iubim mult. Dacă credinţa noastră este căldicică, şi dragostea noastră va fi căldicică. Dacă credinţa noastră este fierbinte, şi dragostea noastră va fi fierbinte.
Credinţa noastră trebuie să aibă mărime de suflet şi atunci şi nevointa noastră se va face cu mărime de suflet. Şi cu cât se nevoieşte cineva cu mărime de suflet, cu atât i se măreşte şi credinţa şi dragostea. In această nevoinţă cu mărime de suflet, foarte mult ajută ca omul să se gândească la binefacerile lui Dumnezeu. Unul care are mărime de suflet nu se gândeşte dacă există sau nu rai, ci se nevoieşte pentru că el crede în Dumnezeu şi Il iubeşte. în timp ce unul care nu are mărime de suflet, va începe să se gândească: “De ce să mă nevoiesc? Oare există rai? Există Judecată?”. Şi dacă cineva este nemultumitor, orice va face, tot nemultumitor rămâne. Cel cu mărime de suflet şi în ispite îl slăveşte pe Dumnezeu şi, încet-încet, ajunge să se poarte mereu cu recunoştinţă faţă de El, iar atunci vine dumnezeiasca prefacere în sufletul lui, bucurându-se şi veselindu-se neîncetat. Altul poate să nu aibă nici ispite, ci numai binecuvântări, dar niciodată să nu fie mulţumit.
După dragostea faţă de Dumnezeu vine jertfa. Şi când există jertfă fără interes, atunci începe cineva să aibă şi cercetări dumnezeieşti. Să fac o jertfă nu pentru altceva, ci pentru Dumnezeu, Care a făcut toate şi ne dă atâtea binecuvântări. Vezi, închinătorii la idoli, care îndumnezeiau natura, adorau soarele, râurile şi ajungeau să se jertfească şi pe ei înşişi pentru această credinţă. Dacă aceia se jertfeau pentru făptură, cu cât mai mult noi trebuie să ne jertfim pentru Făcătorul!
Oamenii nu cred şi de aceea nu se jertfesc. Toată nepăsarea de aici începe. Unul huleşte cele dumnezeieşti, altul crede pe jumătate şi se chinuieşte. Pentru ca cineva să se bucure cu adevărat, duhovniceşte, trebuie să creadă şi să iubească.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Cum se poate ajunge la necredinţă
- Părinte, cum se întâmplă că oameni credincioşi ajung la ateism?
- In problema aceasta pot exista două cazuri. într-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi continuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dumnezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.
- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! (…)”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- In problema aceasta pot exista două cazuri. într-un caz se poate ca cineva să fi fost foarte credincios, să fi lucrat puterea lui Dumnezeu în viaţa lui prin multe fapte palpabile şi apoi să fi ajuns la o tulburare în problema credinţei. Aceasta se întâmplă, de pildă, atunci când cineva face nevoinţă fără discernământ şi cu egoism, adică prinde viaţa duhovnicească în mod sec. “Ce a făcut cutare Sfânt - să încerc s-o fac şi eu” - şi începe să facă o nevoinţă fără discernământ. Dar, încet-încet, fără să-şi dea seama, se creează înăuntrul lui un simţământ fals că, deşi n-a ajuns la măsurile cutărui Sfânt, dar pe aproape tot este. Astfel îşi continuă nevoinţa. Dar în timp ce, mai înainte de acest gând, îl ajuta harul dumnezeiesc, acum începe să-l părăsească. Pentru că ce treabă are harul lui Dumnezeu cu mândria? Aşadar nu mai poate face nevoinţă ce a făcut-o mai înainte şi se sileşte pe sine. Dar cu sila se creează stres. Vine şi mândria care este ca un tărăboi şi creează o stare tulbure. Şi deşi a făcut atâtea şi a lucrat harul dumnezeiesc şi a avut şi experienţe dumnezeieşti, încet-încet începe să aibă gânduri de necredinţă şi să se îndoiască de existenţa lui Dumnezeu.
Al doilea caz este atunci când unul lipsit de carte vrea să se preocupe de dogme. Ei, aceasta nu e bine! Altceva este să arunce o privire, ca să cunoască dogma. Dar şi unul cu ştiinţă de carte, de va merge cu mândrie să cerceteze dogma, şi pe acesta îl va părăsi harul lui Dumnezeu, deoarece are mândrie şi va începe să aibă îndoieli. Fireşte, nu vorbesc de unul care are evlavie. Unul ca acesta, şi fără de carte de ar fi, poate arunca o privire cu discernământ, până acolo unde poate cerceta, şi să înţeleagă dogma. Dar cel care nu are o stare duhovnicească bună şi merge să se ocupe cu dogmatica, unul ca acesta, chiar de ar crede puţin, după aceea nu va mai crede deloc.
- Părinte, necredinţa s-a întins mult în vremea noastra.
- Da, dar adesea chiar şi la aceia care spun că nu cred în Dumnezeu, se vede ascunsă înăuntrul lor puţină credinţă. Odată mi-a spus un tânăr: „Nu cred că există Dumnezeu!”. „Hai mai aproape“, i-am spus. “Auzi cum ciripeşte rândunica? Cine i-a dat această harismă?”. Sărmanul a fost mişcat de aceasta. A plecat acea împietrire a necredinţei şi i s-a schimbat faţa. Altă dată au venit doi vizitatori la Colibă. Erau cam de 45 de ani si trăiau o viaţă foarte lumească. Şi precum noi, monahii, spunem: “Deoarece viaţa aceasta este deşartă, le lepădăm pe toate“, tot astfel şi aceia spuneau, dar din cealaltă parte: „Nu există altă viaţă“. Şi de aceea atunci, pe când erau tineri, şi-au lăsat studiile şi s-au aruncat în viaţa lumească. Au ajuns în punctul în care erau nişte cârpe şi sufleteşte, şi trupeşte. Tatăl unuia a murit de supărare. Celălalt a distrus averea mamei sale şi a îmbolnăvit-o de inimă. După discuţia pe care am avut-o, au văzut lucrurile altfel. „Ne-am făcut netrebnici”, spuneau. I-am dat unuia o icoană pentru mama lui. Am vrut să-i dau şi celuilalt o icoană, dar n-a luat-o. “Dă-mi o scândurică din cele pe care le rindeluieşti“, îmi spune. „Nu cred în Dumnezeu. Eu cred în Sfinţi”. Atunci i-am spus: “Fie că eşti oglindă, fie capac de cutie de conservă, nu străluceşti dacă nu cad razele de soare peste tine. Sfinţii au strălucit cu razele harului lui Dumnezeu, precum stelele strălucesc cu lumina luată de la soare! (…)”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)