miercuri, 30 iunie 2010

Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie[1], care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici[2]. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

[1] Sfântul Arsenie cel Mare (354-447) a fost de origine din Roma. Era mare în înţelepciune şi virtute. S-a numit “tatăl împăraţilor”, pentru că împăratul Teodosie i-a încredinţat educaţia celor doi copii ai lui. In 394, după o vestire dumnezeiască pleacă în pustia Egiptului. Deşi trăise în palate, ca monah s-a distins printr-o nevoinţă şi petrecere în mare asprime.

[2] Cf. In. 6, 5 ş.u.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

vineri, 25 iunie 2010

Despre grija de multe

"În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, și se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, și abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, și abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi teminat pe primul, nu am liniște. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna și numai ce se gândește la ele, că îl și apucă schizofronia.

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moștenirii etc. ,,Despre ce moștenire îmi vorbești?” i-am spus. ,,Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îți iei diploma de abslovire, după care vei merge în armată, și apoi să îți cauți un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, și și-a aflat calea. Așa se află pe sine oamenii.

-Părinte, și eu obosesc repede când lucrez. Nu înțeleg care-i pricina.

-Ceea ce îți lipsește ție este răbdarea. Și pricina pentru care nu poți să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăștii în multe părți, și obosești. Asta îți pricinuiește și o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet și îți dai ostenală.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uși, se supăra și le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperișuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greșit. Așa se omoară câte unul fără să reușească nimic.

Sunt unii care, deși au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă și se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine și îi trag după ei și pe alții. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată și odihnită, și după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăștie, ce lucruri duhovnicești va face omul după aceea?

Cum își va aduce aminte de Hristos?"

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

luni, 21 iunie 2010

Tinerii să treacă examenele curăţiei

Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: “Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:

“Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorînduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: “Ce să fac. Părinte?”, mă întreabă. “Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

“Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Inţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: “nu mai este parte bărbătească şi femeiască” . De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau fata de băieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson şi mai înţelept decât Solomon. Iar atunci când merge pe stradă, este mai bine să se roage şi să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să privească cu curiozitate şi să se vatăme, fiind luat astfel în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug. De o mie de ori este mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze curăţia sa duhovnicească şi tot ce a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau tânăra la cravate) şi astfel să se sălbăticească duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălăşui în sufletul lui, dragostea dumnezeiască este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. In vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Intr-o zi a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. In clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian, ca să se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără să mi se ude nici măcar hainele”. In clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Aşa cum mergea, o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: “Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!“, şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumina necreată. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţa şi nu ştiu dacă se va învrednici de aşa ceva. Iar acesta a văzut pe Hristos numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. (…)

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: “Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei”. “Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insista. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi. “Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. “Este un prieten”, îmi răspunde. “Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde este cuviinţa de altă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să-l ocărască. Copii duhovniceşti… să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi. Iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină.

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Imi aduc aminte, în timpul războiului, nişte ţărani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad.

Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să îngheţe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Inaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Inaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar [militarul era insusi Cuviosul Paisie, in timpul razboiului civil, cand era militar, n.n.] în somn, şi i-a spus sa mearga la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoala şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuta, caci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrâna si o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis indata bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenii oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască în afară de fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus sa-si încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. “Bine, dar cum ai hotărat sa pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?“, a întrebat-o militarul. “Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să ma ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor.

Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate si lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu mă ierte – a mers şi a raportat comandantului ca militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat inlauntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: “Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Despre tanara generatie: “Lipseste duhul de jertfa”

“Astăzi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala.. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. In timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoinţă.

Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai putină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai multi bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Multi tineri vin la Colibă şi îmi spun: “Fă rugăciune să trec examenele”. Nu invată şi spun: “Dumnezeu mă poate ajuta”. “Invaţă, ii spun, si fa si rugaciune”. „De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu ma poate ajuta si aşa?”. Adică Dumnezeu sa-i binecuvanteze lenea? Nu se poate aceasta. Daca copilul invata, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Exista copii care nu tin minte sau nu înţeleg, dar se straduiesc. Pe acestia ii va ajuta Dumnezeu să devina foarte inteligenti.

Bine că există şi exceptii. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultati si a reusit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el isi dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatal care muncea la o mina. Aşadar n-a mers să studieze ci a inceput indata sa lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii as muri. Insa cei mai multi tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc si s-au vatamat. Au învăţat să se intereseze numai de ei insisi; nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi. Si cu cât îi ajuţi mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

Există astăzi nişte copii parca fierti in apa. Judeca una, se plictisesc de alta, desi inima nu se oboseste, nici nu îmbătrâneşte vreodata. Sa se faca monahi, li se pare greu. Să se casatoreasca, se tem. Cogeamite flăcăi vin şi iarăşi vin in Sfantul Munte…

“Ah, si calugar să te faci e greu, spun ei. In fiecare zi sa te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau doua!…”.

Si se intorc în lume.

“Ce să fac in societatea aceasta? Daca ma voi însura, cu ce fel de suflet ma voi incurca? Este greu”,

spun iarăşi, şi vin din nou in Sfantul Munte. Stau putin aici şi spun iarăşi “e greu”…

Tinerii de astăzi seamana cu masinile noi ale caror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie sa li se incalzeasca uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Colibă copii plictisiţi şi mă întreabă:

“Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”.

“Să găseşti ceva de lucru, măi copile”.

“Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde.

“Dar Sfântul Apostol Pavel spune: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin. Incearcă şi vei vedea!”.

Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu:

“Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”.

Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multă dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: “Vreau două cutii de chibrituri de la Careia”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând. Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevărată iese din marimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel marimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se impiedica omul.

(…)

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. “Să-l iau?”, mă întreabă unul. “Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul cu motanul în braţe – şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. “Nu se poate“, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ti-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate.

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus: “Vreau să mă fac monah”. “Să mergi să-ti faci serviciul militar!” ii spun. „Dar in armată nu e ca acasa”, imi spune. „Bine ca mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am stiut, am s-o spun si la alţii!”. Intre timp ai lui il cautau de zor. Dupa cateva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineata. Era Duminica Tomei. „Vreau sa-ti vorbesc”, imi spune. „Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserica?”. „Nu”, imi zice. “Astăzi, la Duminica Tomei manastirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei sa te faci si monah? Unde ai fost?”. “Am stat la hotel. Acolo a fost liniste. La manastiri este zgomot”. „Si acum ce vei face?”. „Ma gandesc să merg la Sinai, pentru ca vreau o viata aspra”. „Ai putină răbdare”, îi spun. Merg inauntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră si i-l dau. „Ia acest cozonac moale, ii spun, ca să duci o viata aspra si du-te!”. Acestia sunt tinerii de astăzi. Nu stiu ce vor. Nu pot suporta putina strâmtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

Imi aduc aminte ca in armata de cate ori aparea vreo nevoie, auzeai: „Domnule capitan, sa merg eu in locul aceluia; acela este casatorit, are copii; sa nu-i rămână copiii pe drum”. Il rugau pe capitan sa mearga ei în locul aceluia, in prima linie! Preferau sa moara ei, iar nu acela şi astfel sa-i ramana copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfa? Lucru rar! Odata am rămas fără apă într-un loc. Capitanul a vazut pe harta că în cutare punct exista apa. Acolo insa erau răzvrătiţii. Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge sa umple cateva bidoane? Dar să nu aprindă nici o lumină“. Sare unul şi spune: “Voi merge eu, domnule căpitan”. Altul spune: „eu”; altul “eu”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare. „Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun că nimeni nu s-a gândit la sine. nimeni n-a spus: “Domnule căpitan, mă doare piciorul”, sau: “mă doare capul”, sau: „sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viata.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armată. Se gândesc cum să facă, să nu meargă militari. Unde era aceasta mai înainte? Avea un locotenent în vârstă de douăzeci şi trei de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezerva, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute ca să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: “Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimea pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

miercuri, 16 iunie 2010

Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.
- Gheronda, Sfantul Marcu Ascetul scrie: “O singura patima ne impiedica sa savarsim binele dupa putere: nepasarea. Patima aceasta se vindeca prin rugaciuni si milostenie“[2]. De ce se pomeneste aici de milostenie?

- Fiindca milostenia, bunatatea inmoaie inima si actioneaza precum uleiul in broasca ruginita. Inima impietrita se inmoaie langa sufletele ranite si devine sensibila si smerita. Dumnezeu nu l-a facut pe om invartosat si nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultiva milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu sufera pentru aproapele lor si astfel, din pricina nepasarii, devin incet-incet invartosati.

- Gheronda, ce ne ajuta sa ni se inmoaie inima?

- Pentru ca sa ni se inmoaie inima, trebuie sa ne punem nu numai in situatia celorlalti oameni, ci si a animalelor, chiar si a sarpelui. Sa ne gandim: “Mi-ar place sa fiu sarpe, sa ies putin la soare ca sa ma incalzesc si sa vina altul sa ma loveasca, sa-mi zdrobeasca capul? Nu“. Atunci ni se va face mila si vom iubi chiar si serpii. Daca omul nu se pune in situatia celuilalt, chiar si a animalelor si a insectelor, nu devine “om“.

Inlauntrul durerii se ascunde mai multa dragoste decat in dragostea fireasca. Caci, daca suferi pentru celalalt, il iubesti putin mai mult. Dragoste cu durere inseamna sa strangi in brate pe un frate de-al tau care are demon, iar demonul sa plece. Fiindca dragostea care imbratiseaza, dragostea duhovniceasca cu durere, daruieste fapturilor lui Dumnezeu mangaiere dumnezeiasca, ii ineaca pe demoni, slobozeste suflete si vindeca rani cu balsamul dragostei lui Hristos pe care il varsa.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeste de durere pentru ceilalti, se roaga, mangaie. Si, luand asupra lui durerea celorlalti, este intotdeauna bucuros, caci Hristos ii ia durerea si ii daruieste mangaiere duhovniceasca.

1. Matei 25, 40.
2. Vezi Cuviosul Marcu Ascetul, Cele 200 de capete despre legea duhovniceasca, pf. 64.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

Vindecarea creierului

Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa în care bătrânul mi-a scos demonul a fost uriasă. Schimbarea mea în bine, din absolut toate punctele de vedere, era de o evidentă mai mult decât izbitoare. Mai aveam însă o problemă serioasă: simteam adesea în tot capul o durere traumatizantă. în plus, exact în mijlocul creierului, acolo unde se află glanda hipofiză, acuzam o durere continuă, chiar dacă nu foarte intensă.

Imi amintesc foarte bine noaptea în care am dobândit brusc toate aceste simptome. Mă aflam în India, în ashramul lui Satyananda din Mongyr. în timp ce dormeam, am primit din exterior un adevărat atac mental. Existau toate temeiurile pentru a conchide că a fost „opera“ lui Niranjan, conducătorul ashramului. în somn, adică exact atunci când mă puteam împotrivi mai putin, m-a luat efectiv în stăpânire si mi-a adus multe vătămări sufletesti. Când m-am trezit, mi-am simtit creierul „sângerând“, ca si când ar fi fost frecat cu smirghel.

Mă aflam acum în coliba bătrânului, în bisericută. Stăteam de vorbă - bătrânul într-o strană, în picioare, iar eu lângă el. La un moment dat i-am spus:

- Părinte, nu sunt bine, mi-au făcut ceva la cap.

I-am explicat tot ce mi se întâmplase. M-a privit cu bunătate, dar n-a spus nimic. Si-a întins doar mâna si m-a mângâiat pe cap. A tinut mâna ceva mai mult aproape de urechea mea dreaptă.

Am simtit îndată o putere dulce iesind din mâna sa si pătrunzându-mi în tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de sigurantă. Senzatia a durat foarte putin, doar câteva secunde, la capătul cărora mă însănătosisem cu desăvârsire. Dispăruseră complet toate simptomele, durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Mă simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si când abia atunci m-as fi născut.

M-am bucurat nespus, fără să fiu deloc surprins. Toate aceste fenomene îmi apăreau deja ca fiind cât se poate de firesti. Stiam foarte bine că bătrânul era împodobit si slăvit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am mai simtit nevoia de a discuta cu el despre această întâmplare, ci am luat binecuvântare si am plecat.

Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus de fire. Oricine si-ar putea închipui că în mod normal ar fi trebuit să scot strigăte de fericire, să sar până în tavan, să izbucnesc în lacrimi, în exclamatii de multumire... însă bătrânul era atât de simplu, se purta atât de natural si de degajat, încât se pare că m-a influentat si pe mine în felul cum înfruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru Atotputernicul Dumnezeu să mă tămăduiască de orice suferintă?

Vreau să subliniez încă o dată caracterul radical diferit al repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile yoghinilor, pe de o parte, si energiile bătrânului, pe de alta. în primul caz, rezultatul se dovedea de fiecare dată traumatizant; în cel de-al doilea, primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti.

Fireste, explicatiile si interpretările yoghinilor sunt din cele mai diverse. Ei se străduiesc să-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un produs al evolutiei în plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice asupra individului. Fără îndoială, sunt multi cei care ascultă aceste teze si se mărginesc să le analizeze strict teoretic, filosofând inepuizabil pe seama diverselor nuante si asumându-si la nivelul abstract, după criterii pur subiective, o gamă mai largă sau mai restrânsă de învătături yoghine. Cad în această cursă cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut încă privilegiul de a intra în posesia termenilor de comparatie. Este usor de urmărit si de înteles psihologia omului care, întrucât pe de o parte i se întâmplă lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de altă parte i se serveste prompt si abil o anumită cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai are timpul si dispozitia necesare unei evaluări profunde si riguroase, tocmai pentru că evenimentele si explicatiile se succed într-un ritm alert, asa încât sfârseste prin a ceda bulversat, cu convingerea că progresează spiritual, în vreme ce el se îndreaptă, în realitate, spre o tragedie poate insurmontabilă.

Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care înnebunise în urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm că gurul 1-a înnebunit pentru a-1 elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedică serioasă în calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual“ este acela în care omul se distruge cu desăvârsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, dimpotrivă, spre dobândirea întelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre accederea la nebunie, inconstientă sau idiotizare... Este încă o ilustrare a varietătii de pericole pe care le presupune yoga.

In ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei sustineau că prin puterea gurului i se oferise această binecuvântare, pentru a se curăta de karma ei! Este demn de remarcat faptul că, în primă instantă, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicatie. Aveam, din fericire, să ne edificăm destul de curând asupra perfidiei acestor oameni...

Bătrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va iesi vreo cornită din sac... Dar el ce face? Dacă îl întrebi ce se vede iesind din sac, o să-ti spună că nu e o cornită, ci o vânătă“. Folosea acest exemplu anecdotic pentru a atrage atentia asupra înselătoriilor la care obisnuiesc să recurgă tatăl minciunii, insuflatorul rătăcirii, si nefericitii săi slujitori.

Dacă răul s-ar înfătisa ca atare, atunci cu sigurantă că majoritatea covârsitoare a oamenilor l-ar evita, măcar din dorinta de a nu se vătăma pe ei însisi. Răul trebuie asadar să se camufleze, să-si confectioneze într-un fel sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii să-1 poată accepta si asuma. în acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii răi sunt nevoiti să se prezinte mai întâi ca virtuosi. De asemenea, ei se vor strădui întotdeauna să-i calomnieze pe cei cu adevărat virtuosi, pentru a-si asigura prim-planul confortabil din care să-si pună în aplicare nestingheriti toate proiectele.

Capitol din cartea "Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie"