Tinerii să treacă examenele curăţiei

Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: “Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:

“Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorînduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: “Ce să fac. Părinte?”, mă întreabă. “Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

“Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Inţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: “nu mai este parte bărbătească şi femeiască” . De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau fata de băieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson şi mai înţelept decât Solomon. Iar atunci când merge pe stradă, este mai bine să se roage şi să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să privească cu curiozitate şi să se vatăme, fiind luat astfel în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug. De o mie de ori este mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze curăţia sa duhovnicească şi tot ce a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau tânăra la cravate) şi astfel să se sălbăticească duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălăşui în sufletul lui, dragostea dumnezeiască este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. In vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Intr-o zi a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. In clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian, ca să se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără să mi se ude nici măcar hainele”. In clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Aşa cum mergea, o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: “Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!“, şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumina necreată. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţa şi nu ştiu dacă se va învrednici de aşa ceva. Iar acesta a văzut pe Hristos numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. (…)

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: “Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei”. “Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insista. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi. “Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. “Este un prieten”, îmi răspunde. “Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde este cuviinţa de altă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să-l ocărască. Copii duhovniceşti… să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi. Iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină.

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Imi aduc aminte, în timpul războiului, nişte ţărani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad.

Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să îngheţe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Inaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Inaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar [militarul era insusi Cuviosul Paisie, in timpul razboiului civil, cand era militar, n.n.] în somn, şi i-a spus sa mearga la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoala şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuta, caci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrâna si o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis indata bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenii oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască în afară de fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus sa-si încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. “Bine, dar cum ai hotărat sa pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?“, a întrebat-o militarul. “Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să ma ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor.

Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate si lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu mă ierte – a mers şi a raportat comandantului ca militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat inlauntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: “Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003