Să ne pregătim pentru cealaltă viaţă

- Părinte, un tânăr a dispărut după ce a lăsat scris părinţilor lui că se va sinucide deoarece nu este frumos şi că ei sunt vinovaţi pentru aceasta.

- Oamenii n-au înţeles sensul cel mai adânc al vieţii. Nu cred în cealaltă viaţă. Tot chinul de aici por­neşte. “Sunt nedreptăţit”, îţi spune, “ceilalţi se bucură, eu nu mă bucur”. Nu sunt mulţumiţi cu ceea ce au, intră şi egoismul şi se chinuiesc. Dumnezeu iubeşte întreaga lume. Fiecăruia i-a dat ceea ce îi este de folos, fie înfăţişarea exterioară, fie agerimea, fie frumuseţea etc, care îl va ajuta să se mântuiască dacă le va pune în valoare. Dar lumea se chinuieşte. “De ce eu să fiu aşa şi celălalt altfel?”. Dar tu ai acestea, celălalt altele. Un monah român, nebun pentru Hristos, ce pustnicea în Sfântul Munte a spus unuia care avea astfel de gân­duri: “O broască a văzut un bivol şi a spus: vreau să fiu şi eu bivol. S-a umflat broasca, s-a umflat şi în cele din urmă a crăpat. Dumnezeu pe aceasta a făcut-o broas­că, pe celălalt bivol. A vrut broasca să se facă bivol şi a crăpat!”. Fiecare să se bucure de felul în care l-a făcut Creatorul său.

Când omul va fi ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viata viitoare, în cea veşnică – adică prinde sensul cel mai adânc al vieţii – şi se va pocăi şi îşi va schimba viata, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu care îl va schimba, alungându-i toate metehnele moştenite. Mulţi oameni care s-au pocăit şi s-au nevoit smerit şi cu mărime de suflet s-au umplut de har, au devenit şi sfinţi cărora ne închinăm acum cu evlavie şi le cerem mijlocirile, deşi mai înainte au avut patimi şi neputinţe moştenite. Cuviosul Moise Etiopianul, de pildă, deşi a fost tâlharul cel mai sângeros având o răutate moştenită, îndată ce a crezut în Dumnezeu s-a pocăit, s-a nevoit, a alungat toate patimile, l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi s-a învred­nicit să ia şi harisma proorociei. A întrecut în sensibi­litate chiar şi pe Marele Arsenie[1], care era din cea mai mare familie de nobili din Roma, cu virtuţi moştenite şi cu o mare cultură.

- Părinte, care este adică sensul exact al acestei vieţi?

- Care este? Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru cer, pentru rai. Totul este ca omul să prindă acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregă­teşte paşaportul pentru cealaltă. Uităm că toţi vom pleca. Nu vom prinde rădăcini aici. Viata aceasta nu este pentru ca să petrecem bine. Este ca să dăm examene, pentru a trece în cealaltă viată. De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema. Când Hristos a binecuvântat cele cinci pâini şi a săturat atâtea mii de oameni, lumea a spus un singur lucru: “Este exact ce trebuie pentru a fi împărat!”. Au mâncat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi s-au entuzi­asmat. Dar Hristos le-a spus să nu se îngrijească de această hrană, pentru că nu vom rămâne aici[2]. In viata aceasta fiecare este încercat spre a se vedea dacă va corespunde la cele pe care le cere Dumnezeu.

- Părinte, ce trebuie să aibă cineva totdeauna în mintea sa, ca să facă voia lui Dumnezeu?

- Să-şi aibă mintea sa la Dumnezeu. Să se gân­dească pentru ce am venit în viata aceasta. Aici n-am venit să le facem pe toate şi să ne aranjăm bine. Am venit ca să ne pregătim pentru cealaltă viată. Aşadar mintea noastră trebuie să fie permanent acolo şi la orice ne ajută să mergem acolo. Prin înfruntarea cu bărbăţie a situaţiilor, prin nevointa smerită şi cu mărime de suflet, omul înţelege sensul vietii duhov­niceşti. Viaţa duhovnicească este bucurie, este petrecere duhovnicească. Ştiţi ce înseamnă petrecere! Să prindeţi sensul cel adânc al monahismului, nobleţea duhovnicească, sensibilitatea patristică. Sensul cel adânc al vieţii – nu al monahismului, ci al vieţii – toti oamenii sunt obligaţi să îl prindă. Dacă ar fi făcut aceasta, nimeni nu ar fi avut deloc parte de lucruri jos­nice, de nemulţumiri etc. Fiindcă există răsplata dum­nezeiască să căutăm cum să scoatem vreo dobândă pentru acolo, iar nu cum să ne asigurăm aici demni­tatea noastră şi cum să câştigăm cinstiri omeneşti.

Când omul se aranjează pe sine însuşi în viata cea adevărată, se bucură de toate. Se bucură că trăieşte, se bucură ca va muri. Nu pentru că s-a îngreuiat de viata sa, ci se bucură că va muri şi va merge lângă Hristos.

- Părinte, se bucură pentru că nu se împotriveşte la ceea ce îngăduie Dumnezeu?

- Se bucură pentru că vede că viata aceasta este vremelnică, în timp ce cealaltă este veşnică, nu s-a plictisit de viată, dar se gândeşte: “Ce vom face? Oare nu vom pleca?” – şi se pregăteşte pentru acolo, pentru că înţelege că aceasta este destinaţia noastră, sensul vieţii.

Iată, asistentele sociale au bunătate, aleargă săr­manele, se ostenesc pentru altii. Studiază psihologia, dar în felul în care merg să ajute în unele cazuri nu pot face nimic. Merge una, de pildă, să mângâie pe unul care are numai un picior şi acela-i spune: “Tu îmi spui «Bună ziua» cu două picioare, iar eu am unul”. Ce să-i răspundă? Cum să-l ajute cu psihologia? Dacă acest om nu va fi ajutat să prindă sensul adânc al vieţii, nu va putea fi ajutat cu nimic. Să înţeleagă că pentru această invaliditate ce-a îngăduit-o Dumnezeu, în viata cealaltă va lua plată cerească, care îi va fi depusă acolo şi se va bucura. Chiar dacă ceilalţi ar merge şi cu patru picioare, el va spune: “Iti mulţumesc, Dumnezeul meu, că merg într-un picior”. Dar cele ce nu cunosc cum să procedeze duhovniceşte se duc să mângâie pe bolnavi şi nu au ce să le spună. Asistenta socială se duce, de pildă, să mângâie o femeie de 35 de ani cu cancer, care are şi trei copilaşi. Ce să-i spună? Dacă această mamă nu va fi ajutată să înţeleagă sensul adânc al vieţii, deznădajduieşte, deoarece se gândeşte ce se va întâmpla cu copiii. Aceeaşi deznădejde ce-o are mama, o are şi asistenta socială, dacă n-a înţeles ceva mai înalt, sensul duhovnicesc profund. Dacă nu există mai întâi o întocmire mai profundă în sinea ei, nu poate ajuta corect, astfel încât să vină mângâierea duhovnicească la celălalt. Astfel sărmanele se obosesc şi trupeşte, dar se şi mâhnesc, pentru că nu pot ajuta eficace. Adică se obosesc îndoit.

[1] Sfântul Arsenie cel Mare (354-447) a fost de origine din Roma. Era mare în înţelepciune şi virtute. S-a numit “tatăl împăraţilor”, pentru că împăratul Teodosie i-a încredinţat educaţia celor doi copii ai lui. In 394, după o vestire dumnezeiască pleacă în pustia Egiptului. Deşi trăise în palate, ca monah s-a distins printr-o nevoinţă şi petrecere în mare asprime.

[2] Cf. In. 6, 5 ş.u.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Despre grija de multe

"În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciți, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, și se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, și abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, și abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi teminat pe primul, nu am liniște. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna și numai ce se gândește la ele, că îl și apucă schizofronia.

A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moștenirii etc. ,,Despre ce moștenire îmi vorbești?” i-am spus. ,,Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îți iei diploma de abslovire, după care vei merge în armată, și apoi să îți cauți un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, și și-a aflat calea. Așa se află pe sine oamenii.

-Părinte, și eu obosesc repede când lucrez. Nu înțeleg care-i pricina.

-Ceea ce îți lipsește ție este răbdarea. Și pricina pentru care nu poți să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăștii în multe părți, și obosești. Asta îți pricinuiește și o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet și îți dai ostenală.

Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea de loc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uși, se supăra și le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperișuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greșit. Așa se omoară câte unul fără să reușească nimic.

Sunt unii care, deși au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă și se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine și îi trag după ei și pe alții. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată și odihnită, și după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăștie, ce lucruri duhovnicești va face omul după aceea?

Cum își va aduce aminte de Hristos?"

Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

Tinerii să treacă examenele curăţiei

Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: “Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:

“Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorînduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: “Ce să fac. Părinte?”, mă întreabă. “Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

“Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Inţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: “nu mai este parte bărbătească şi femeiască” . De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau fata de băieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson şi mai înţelept decât Solomon. Iar atunci când merge pe stradă, este mai bine să se roage şi să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să privească cu curiozitate şi să se vatăme, fiind luat astfel în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug. De o mie de ori este mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze curăţia sa duhovnicească şi tot ce a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau tânăra la cravate) şi astfel să se sălbăticească duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălăşui în sufletul lui, dragostea dumnezeiască este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. In vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Intr-o zi a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. In clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian, ca să se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără să mi se ude nici măcar hainele”. In clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Aşa cum mergea, o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: “Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!“, şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumina necreată. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţa şi nu ştiu dacă se va învrednici de aşa ceva. Iar acesta a văzut pe Hristos numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. (…)

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: “Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei”. “Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insista. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi. “Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. “Este un prieten”, îmi răspunde. “Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde este cuviinţa de altă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să-l ocărască. Copii duhovniceşti… să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi. Iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină.

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Imi aduc aminte, în timpul războiului, nişte ţărani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad.

Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să îngheţe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Inaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Inaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar [militarul era insusi Cuviosul Paisie, in timpul razboiului civil, cand era militar, n.n.] în somn, şi i-a spus sa mearga la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoala şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuta, caci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrâna si o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis indata bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenii oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască în afară de fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus sa-si încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. “Bine, dar cum ai hotărat sa pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?“, a întrebat-o militarul. “Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să ma ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor.

Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate si lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu mă ierte – a mers şi a raportat comandantului ca militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat inlauntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: “Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Despre tanara generatie: “Lipseste duhul de jertfa”

“Astăzi cei mai multi oameni nu au gustat bucuria jertfirii şi nu iubesc osteneala.. Au intrat în ei trândăvia, interesul personal şi multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea de sine. Consideră izbândă atunci când reuşesc ceva fără osteneală, când se aranjează materialiceşte, şi nu se bucură atunci când nu pot face aceasta. In timp ce, de ar fi înfruntat lucrurile duhovniceşte, ar fi trebuit atunci să se bucure, pentru că li se dă prilej de nevoinţă.

Acum toţi, mici şi mari, caută lucrul uşor. Oamenii duhovniceşti caută să se sfinţească cu mai putină osteneală. Mirenii cum să scoată cât mai multi bani fără să lucreze. Iar tinerii cum să treacă examenele fără să înveţe; cum să-şi ia diploma fără să plece de la cafenea. Şi dacă este cu putinţă, să telefoneze de la cafenea ca să afle rezultatele. Da, până acolo au ajuns. Multi tineri vin la Colibă şi îmi spun: “Fă rugăciune să trec examenele”. Nu invată şi spun: “Dumnezeu mă poate ajuta”. “Invaţă, ii spun, si fa si rugaciune”. „De ce să învăţ, îmi spune, Dumnezeu nu ma poate ajuta si aşa?”. Adică Dumnezeu sa-i binecuvanteze lenea? Nu se poate aceasta. Daca copilul invata, dar nu prinde, atunci îl va ajuta Dumnezeu. Exista copii care nu tin minte sau nu înţeleg, dar se straduiesc. Pe acestia ii va ajuta Dumnezeu să devina foarte inteligenti.

Bine că există şi exceptii. Un copil din Halchidichi a dat examene la trei facultati si a reusit la toate trei; la una primul, la alta al doilea, dar el isi dorea mai mult să lucreze ca să-şi uşureze tatal care muncea la o mina. Aşadar n-a mers să studieze ci a inceput indata sa lucreze. Sufletul acesta este medicament pentru mine. Pentru astfel de copii as muri. Insa cei mai multi tineri au fost influenţaţi de duhul lumesc si s-au vatamat. Au învăţat să se intereseze numai de ei insisi; nu se gandesc deloc la semenul lor, ci numai la ei insisi. Si cu cât îi ajuţi mai mult, cu atat cad in mai multa lenevie.

Există astăzi nişte copii parca fierti in apa. Judeca una, se plictisesc de alta, desi inima nu se oboseste, nici nu îmbătrâneşte vreodata. Sa se faca monahi, li se pare greu. Să se casatoreasca, se tem. Cogeamite flăcăi vin şi iarăşi vin in Sfantul Munte…

“Ah, si calugar să te faci e greu, spun ei. In fiecare zi sa te scoli la miezul nopţii! Nu e numai o zi sau doua!…”.

Si se intorc în lume.

“Ce să fac in societatea aceasta? Daca ma voi însura, cu ce fel de suflet ma voi incurca? Este greu”,

spun iarăşi, şi vin din nou in Sfantul Munte. Stau putin aici şi spun iarăşi “e greu”…

Tinerii de astăzi seamana cu masinile noi ale caror uleiuri sunt îngheţate. Trebuie sa li se incalzeasca uleiurile ca să poată porni maşinile, altfel nu se poate. Vin la mine la Colibă copii plictisiţi şi mă întreabă:

“Ce să fac, Părinte? Cum să-mi petrec timpul? Mă cuprinde plictiseala”.

“Să găseşti ceva de lucru, măi copile”.

“Am bani, ce să fac cu serviciul?”, îmi răspunde.

“Dar Sfântul Apostol Pavel spune: «Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce». Trebuie să lucrezi ca să mănânci, deşi ai bani. Munca îl ajută pe om ca să i se dezgheţe uleiurile maşinii lui. Ea creează. Dă bucurie şi ia neliniştea şi plictiseala. Aşa, măi voinice, caută să găseşti ceva de lucru care să-ţi placă măcar cât de puţin. Incearcă şi vei vedea!”.

Şi vezi, unii copii se ostenesc şi se odihnesc prin osteneală. Vin unii tineri la Colibă şi stau, dar se obosesc stând, şi atunci mânaţi de multa lor mărime de suflet mă întreabă mereu:

“Ce să-ţi facem? Ce să-ţi aducem?”.

Nu le cer nimic niciodată. Seara, cu lanterna, îmi fac treburile: car lemne, aprind focul în cele două sobe iarna, fac ordine. Mulţi dintre vizitatori lasă multă dezordine; noroi, ciorapi uzi. Le dau ciorapii care îmi sunt trimişi şi ei îi aruncă pe ai lor. Le dau şerveţele ca să îi împacheteze, dar ei nu îi iau. De trei ori în viaţa mea am cerut să mi se facă ceva. Am spus odată unui tânăr: “Vreau două cutii de chibrituri de la Careia”, deşi aveam patru brichete, dar am făcut-o ca să-l bucur. A alergat bucuros, cu sufletul la gură ca să le aducă, dar oboseala l-a odihnit, pentru că a gustat bucuria jertfei. Iar un altul stătea şi s-a obosit stând. Ei cer să simtă bucurie, dar omul trebuie să se jertfească pentru ca să vină bucuria. Bucuria se naste din jertfa. Bucuria adevărată iese din marimea de suflet. Pentru cel care îşi va cultiva astfel marimea de suflet, este mereu sărbătoare. Chinul omului este egoismul, iubirea de sine. Şi aici se impiedica omul.

(…)

Odată au venit doi tineri la Colibă cu nişte plete până jos. Am luat foarfecele să-i tund, dar s-au împotrivit. Mă grăbeam şi eu şi de aceea numai i-am servit. Aveam şi un motan acolo. “Să-l iau?”, mă întreabă unul. “Ia-l”, îi spun. De la Colibă au mers la Iviron, o oră de mers, unul cu motanul în braţe – şi mai şi ploua. A cerut acolo să rămână cu motanul la arhondaric. “Nu se poate“, i-au spus, şi a rămas afară în ploaie toată noaptea. Dacă i-ai fi spus să facă de gardă o oră, ti-ar fi spus: „Nu, nu pot”, dar să stea o noapte afară cu motanul, poate.

Un altul a mers în armată şi a fugit. A venit după aceea la Colibă şi mi-a spus: “Vreau să mă fac monah”. “Să mergi să-ti faci serviciul militar!” ii spun. „Dar in armată nu e ca acasa”, imi spune. „Bine ca mi-ai spus aceasta, voinicule; n-am stiut, am s-o spun si la alţii!”. Intre timp ai lui il cautau de zor. Dupa cateva zile a trecut din nou pe la mine foarte de dimineata. Era Duminica Tomei. „Vreau sa-ti vorbesc”, imi spune. „Ce vrei? îl întreb. Ai fost la biserica?”. „Nu”, imi zice. “Astăzi, la Duminica Tomei manastirile fac priveghere şi tu nu ai fost? Şi mai vrei sa te faci si monah? Unde ai fost?”. “Am stat la hotel. Acolo a fost liniste. La manastiri este zgomot”. „Si acum ce vei face?”. „Ma gandesc să merg la Sinai, pentru ca vreau o viata aspra”. „Ai putină răbdare”, îi spun. Merg inauntru, iau un cozonac ce mi-l aduseseră si i-l dau. „Ia acest cozonac moale, ii spun, ca să duci o viata aspra si du-te!”. Acestia sunt tinerii de astăzi. Nu stiu ce vor. Nu pot suporta putina strâmtorare. Cum se vor mai jertfi dupa aceea?

Imi aduc aminte ca in armata de cate ori aparea vreo nevoie, auzeai: „Domnule capitan, sa merg eu in locul aceluia; acela este casatorit, are copii; sa nu-i rămână copiii pe drum”. Il rugau pe capitan sa mearga ei în locul aceluia, in prima linie! Preferau sa moara ei, iar nu acela şi astfel sa-i ramana copiii pe drum. Cine să facă astăzi o astfel de jertfa? Lucru rar! Odata am rămas fără apă într-un loc. Capitanul a vazut pe harta că în cutare punct exista apa. Acolo insa erau răzvrătiţii. Atunci el ne spuse: „Aici aproape este apa, dar este foarte periculos. Cine merge sa umple cateva bidoane? Dar să nu aprindă nici o lumină“. Sare unul şi spune: “Voi merge eu, domnule căpitan”. Altul spune: „eu”; altul “eu”. Adică toţi cereau să meargă! Şi noaptea, fără lumină, frica este mare. „Nu puteţi merge toţi”, le spuse căpitanul. Vreau să spun că nimeni nu s-a gândit la sine. nimeni n-a spus: “Domnule căpitan, mă doare piciorul”, sau: “mă doare capul”, sau: „sunt obosit”. Toţi voiam să mergem, deşi ne primejduiam viata.

Astăzi există un duh căldicel; deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de astăzi. Şi uită-te, în timp ce mai demult mergeau voluntari în armată, acum îşi iau certificate de nebuni ca să nu facă armată. Se gândesc cum să facă, să nu meargă militari. Unde era aceasta mai înainte? Avea un locotenent în vârstă de douăzeci şi trei de ani, foarte curajos. Odată, tatăl lui, care era ofiţer în rezerva, i-a telefonat şi i-a spus că se gândeşte să-l ajute ca să plece din prima linie, în spatele frontului. Atunci locotenentul a început să strige: “Ruşine, tată, să spui tu astfel de lucruri! Trântorii stau”. Avea sinceritate, cinste, multă bărbăţie, care îi uimea pe toţi; întotdeauna era primul. Mantaua îi era găurită de gloanţe, dar n-a murit. Când s-a eliberat a luat mantaua cu el, ca s-o aibă de amintire.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.
- Gheronda, Sfantul Marcu Ascetul scrie: “O singura patima ne impiedica sa savarsim binele dupa putere: nepasarea. Patima aceasta se vindeca prin rugaciuni si milostenie“[2]. De ce se pomeneste aici de milostenie?

- Fiindca milostenia, bunatatea inmoaie inima si actioneaza precum uleiul in broasca ruginita. Inima impietrita se inmoaie langa sufletele ranite si devine sensibila si smerita. Dumnezeu nu l-a facut pe om invartosat si nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultiva milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu sufera pentru aproapele lor si astfel, din pricina nepasarii, devin incet-incet invartosati.

- Gheronda, ce ne ajuta sa ni se inmoaie inima?

- Pentru ca sa ni se inmoaie inima, trebuie sa ne punem nu numai in situatia celorlalti oameni, ci si a animalelor, chiar si a sarpelui. Sa ne gandim: “Mi-ar place sa fiu sarpe, sa ies putin la soare ca sa ma incalzesc si sa vina altul sa ma loveasca, sa-mi zdrobeasca capul? Nu“. Atunci ni se va face mila si vom iubi chiar si serpii. Daca omul nu se pune in situatia celuilalt, chiar si a animalelor si a insectelor, nu devine “om“.

Inlauntrul durerii se ascunde mai multa dragoste decat in dragostea fireasca. Caci, daca suferi pentru celalalt, il iubesti putin mai mult. Dragoste cu durere inseamna sa strangi in brate pe un frate de-al tau care are demon, iar demonul sa plece. Fiindca dragostea care imbratiseaza, dragostea duhovniceasca cu durere, daruieste fapturilor lui Dumnezeu mangaiere dumnezeiasca, ii ineaca pe demoni, slobozeste suflete si vindeca rani cu balsamul dragostei lui Hristos pe care il varsa.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeste de durere pentru ceilalti, se roaga, mangaie. Si, luand asupra lui durerea celorlalti, este intotdeauna bucuros, caci Hristos ii ia durerea si ii daruieste mangaiere duhovniceasca.

1. Matei 25, 40.
2. Vezi Cuviosul Marcu Ascetul, Cele 200 de capete despre legea duhovniceasca, pf. 64.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

Vindecarea creierului

Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa în care bătrânul mi-a scos demonul a fost uriasă. Schimbarea mea în bine, din absolut toate punctele de vedere, era de o evidentă mai mult decât izbitoare. Mai aveam însă o problemă serioasă: simteam adesea în tot capul o durere traumatizantă. în plus, exact în mijlocul creierului, acolo unde se află glanda hipofiză, acuzam o durere continuă, chiar dacă nu foarte intensă.

Imi amintesc foarte bine noaptea în care am dobândit brusc toate aceste simptome. Mă aflam în India, în ashramul lui Satyananda din Mongyr. în timp ce dormeam, am primit din exterior un adevărat atac mental. Existau toate temeiurile pentru a conchide că a fost „opera“ lui Niranjan, conducătorul ashramului. în somn, adică exact atunci când mă puteam împotrivi mai putin, m-a luat efectiv în stăpânire si mi-a adus multe vătămări sufletesti. Când m-am trezit, mi-am simtit creierul „sângerând“, ca si când ar fi fost frecat cu smirghel.

Mă aflam acum în coliba bătrânului, în bisericută. Stăteam de vorbă - bătrânul într-o strană, în picioare, iar eu lângă el. La un moment dat i-am spus:

- Părinte, nu sunt bine, mi-au făcut ceva la cap.

I-am explicat tot ce mi se întâmplase. M-a privit cu bunătate, dar n-a spus nimic. Si-a întins doar mâna si m-a mângâiat pe cap. A tinut mâna ceva mai mult aproape de urechea mea dreaptă.

Am simtit îndată o putere dulce iesind din mâna sa si pătrunzându-mi în tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de sigurantă. Senzatia a durat foarte putin, doar câteva secunde, la capătul cărora mă însănătosisem cu desăvârsire. Dispăruseră complet toate simptomele, durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Mă simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si când abia atunci m-as fi născut.

M-am bucurat nespus, fără să fiu deloc surprins. Toate aceste fenomene îmi apăreau deja ca fiind cât se poate de firesti. Stiam foarte bine că bătrânul era împodobit si slăvit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am mai simtit nevoia de a discuta cu el despre această întâmplare, ci am luat binecuvântare si am plecat.

Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus de fire. Oricine si-ar putea închipui că în mod normal ar fi trebuit să scot strigăte de fericire, să sar până în tavan, să izbucnesc în lacrimi, în exclamatii de multumire... însă bătrânul era atât de simplu, se purta atât de natural si de degajat, încât se pare că m-a influentat si pe mine în felul cum înfruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru Atotputernicul Dumnezeu să mă tămăduiască de orice suferintă?

Vreau să subliniez încă o dată caracterul radical diferit al repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile yoghinilor, pe de o parte, si energiile bătrânului, pe de alta. în primul caz, rezultatul se dovedea de fiecare dată traumatizant; în cel de-al doilea, primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti.

Fireste, explicatiile si interpretările yoghinilor sunt din cele mai diverse. Ei se străduiesc să-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un produs al evolutiei în plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice asupra individului. Fără îndoială, sunt multi cei care ascultă aceste teze si se mărginesc să le analizeze strict teoretic, filosofând inepuizabil pe seama diverselor nuante si asumându-si la nivelul abstract, după criterii pur subiective, o gamă mai largă sau mai restrânsă de învătături yoghine. Cad în această cursă cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut încă privilegiul de a intra în posesia termenilor de comparatie. Este usor de urmărit si de înteles psihologia omului care, întrucât pe de o parte i se întâmplă lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de altă parte i se serveste prompt si abil o anumită cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai are timpul si dispozitia necesare unei evaluări profunde si riguroase, tocmai pentru că evenimentele si explicatiile se succed într-un ritm alert, asa încât sfârseste prin a ceda bulversat, cu convingerea că progresează spiritual, în vreme ce el se îndreaptă, în realitate, spre o tragedie poate insurmontabilă.

Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care înnebunise în urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm că gurul 1-a înnebunit pentru a-1 elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedică serioasă în calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual“ este acela în care omul se distruge cu desăvârsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, dimpotrivă, spre dobândirea întelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre accederea la nebunie, inconstientă sau idiotizare... Este încă o ilustrare a varietătii de pericole pe care le presupune yoga.

In ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei sustineau că prin puterea gurului i se oferise această binecuvântare, pentru a se curăta de karma ei! Este demn de remarcat faptul că, în primă instantă, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicatie. Aveam, din fericire, să ne edificăm destul de curând asupra perfidiei acestor oameni...

Bătrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va iesi vreo cornită din sac... Dar el ce face? Dacă îl întrebi ce se vede iesind din sac, o să-ti spună că nu e o cornită, ci o vânătă“. Folosea acest exemplu anecdotic pentru a atrage atentia asupra înselătoriilor la care obisnuiesc să recurgă tatăl minciunii, insuflatorul rătăcirii, si nefericitii săi slujitori.

Dacă răul s-ar înfătisa ca atare, atunci cu sigurantă că majoritatea covârsitoare a oamenilor l-ar evita, măcar din dorinta de a nu se vătăma pe ei însisi. Răul trebuie asadar să se camufleze, să-si confectioneze într-un fel sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii să-1 poată accepta si asuma. în acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii răi sunt nevoiti să se prezinte mai întâi ca virtuosi. De asemenea, ei se vor strădui întotdeauna să-i calomnieze pe cei cu adevărat virtuosi, pentru a-si asigura prim-planul confortabil din care să-si pună în aplicare nestingheriti toate proiectele.

Capitol din cartea "Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie"

Pacatosii au mult material pentru smerenie

Toti cei care au trait o viata pacatoasa si apoi s-au pocait si au inceput sa traiasca duhovniceste trebuie sa primesca in continuare cu bucurie smeririle si mahnirile ce li se intampla, pentru ca astfel isi platesc datoriile. Vedem pe Cuvioasa Maria Egipteanca, care a trait o viata pacatoasa, cum, si dupa ce s-a pocait si si-a schimbat viata, dorintele lumesti o chinuiau. Insa a dat o lupta mare ca sa le alunge. Diavolul ii spunea: “Ce vei pierde de vei vedea putin Alexandria? Nu-ti spun sa te distrezi, ci numai s-o vezi putin de departe”, dar aceea nici nu se intorcea sa priveasca. Ce pocainta a avut! Alte cuvioase, care nu traisera o viata lumeasca, nu au avut razboi. Insa Cuvioasa Maria, care traise o viata lumeasca, a avut si razboi. Iar chinuirea aceasta este cauterizarea ranilor pacatului. Si astfel ajung la sfarsit si unii si ceilalti in aceeasi stare.
- Parinte, in aceste cazuri nu exista deloc mangaiere dumnezeiasca?
- Cum sa nu? Multa si chiar foarte multa! Cuvioasa Maria ajunsese la astfel de masuri duhovnicesti, incat se ridica la un cot deasupra pamantului atunci cand se ruga.
Cei foarte pacatosi, daca se cunosc pe sine, au in mod firesc si foarte mult material pentru smerenie. Orice cadere este negresit o cadere, dar este si material pentru smerenie si rugaciune. Pacatele, daca se pun in valoare orientandu-le catre smerenie, sunt ca si gunoiul ce il punem in rasaduri. Asadar, de ce sa nu foloseasca cineva acest material ca sa ingrase ogorul sufletului sau pentru a deveni fertil si datator de roade? Adica unul care a facut pacate mari, daca ar simti cat a gresit si ar spune: “N-ar trebui nici capul sa-l ridic, ca sa ma uit la vreun om”, fiindca se smereste mult, primeste si mult har, sporeste statornic si poate ajunge la masuri mari. In timp ce unul care nu a facut pacate mari, daca nu se aranjeaza corect, incat sa spuna: “M-a pazit Dumnezeu de atatea greutati; sunt foarte nemultumitor, sunt mai pacatos decat cel mai pacatos“, ajunge inferior duhovniceste celuilalt.
Aduceti-va aminte de fariseu si de vames[Lc. 18, 9-14.]. Fariseul avea fapte, dar avea si mandrie. Vamesul avea pacate, dar avea recunoasterea pacatoseniei lui, zdrobire, smerenie - lucrul cel mai de seama pe care il cere Hristos de la om - de aceea s-a mantuit intr-un chip mai usor. Ati vazut cum l-au inchipuit pe fariseu intr-o icoana! Arata cu degetul spre vames: “Nu sunt ca acesta!”… Sarmanul vames se ascundea dupa o coloana; nu avea obraz nici macar sa privesca in jurul sau. Si fariseul Ii arata lui Hristos unde se afla vamesul! Ati luat aminte la aceasta? Ca si cum Hristos nu stia unde era vamesul. Fariseul, desi a implinit toate cele dupa tipic, pe toate le-a pierdut. Ce face mandria! Atunci cand un om are pacate, dar nu are smerenie, atunci are pacatele vamesului si mandria fariseului. “Harisme” duble! “Si raios, si chel!”, cum se spune in Epir.
Incercati, pe cat puteti, sa eliminati toxinele duhovnicesti, patimile, ca sa va dobanditi sanatatea duhovniceasca.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Ispitele in viata noastra

Dumnezeu ingaduie ispitele potrivit cu viata noastra duhovniceasca. Uneori ingaduie sa facem o greseala, de pilda o neatentie, ca alta data sa fim atenti si sa evitam sau mai degraba sa preintampinam un rau mai mare ce ni l-ar putea face aghiuta. Alteori lasa pe diavolul sa ne ispiteasca, sa ne incerce. Adica dam examene si, in loc de rau, diavolul ne face bine. Aduceti-va aminte de Batranul Filaret care spunea: “Fiule, astazi n-am avut nici o ispita, m-a parasit Dumnezeu!”(Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din Gradina Maicii Domnului, p.55) Voia sa se lupte in fiecare zi cu ispitele, ca sa fie incununat de Hristos.
Unul puternic, ca Batranul Filaret, nu evita ispitele, ci Ii spune lui Hristos: “Trimite-mi, Hristoase al meu, ispite, si da-mi curaj ca sa ma lupt cu ele”. Insa unul slab va spune: “Nu ingadui, Hristoase al meu, sa fiu ispitit”. “Si nu ne duce pe noi in ispita…“(Matei 6, 13) Noi insa, de multe ori, atunci cand avem o ispita spunem: “Ei, sunt si eu om; nu mai pot suporta!”, in timp ce ar trebui sa spunem: “Eu nu sunt om; sunt un ticalos; Dumnezeul meu, ajuta-ma sa ma fac om”. Nu spun ca sa fugim noi dupa ispite, ci, atunci cand vin, sa le infruntam cu rabdare si rugaciune.
In orice iarna duhovniceasca sa ateptam cu rabdare si nadejde primavara duhovniceasca. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipa si, daca in clipa aceea le evitam, falanga diavolilor trece si se duce si scapam. Atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rau ingerului? Nu, este ars. Viata duhovniceasca este foarte simpla si usoara; noi o facem grea, pentru ca nu ne nevoim corect. Cu putina straduinta, si multa smerenie si incredere in Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru ca acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc; si acolo unde nu exista diavol, este firesc sa nu existe nici ispite.
- Parinte, caderea intr-un pacat se poate face prin ingaduinta lui Dumnezeu?
- Nu, este greu sa spunem ca Dumnezeu ingaduie sa pacatuim. Noi facem ingaduieli si vine diavolul si ne ispiteste. Cand, de pilda, ma mandresc, atunci alung harul dumnezeiesc, pleaca ingerul meu pazitor, vine celalalt… inger, diavolul, si-mi sparg capul. Aceasta este ingaduinta mea si nu a lui Dumnezeu.
- Parinte, atunci cand am cazut este bine sa spunem: “Ispititorul m-a imbrancit?”
- De multe ori aud si eu pe unii oameni spunand ca diavolul este de vina atunci cand ei se chinuiesc, in timp ce ei sunt vinovati pentru ca nu infrunta corect lucrurile. Apoi ispititorul, ispititor este. Ne poate impiedica de la rau? El isi face treaba lui. Sa nu-l incarcam pe ispititor chiar cu toate. Un ucenic care traia la o Coliba cu staretul lui, cand a ramas pentru putin timp singur, a luat un ou, l-a pus pe o cheie - era dintre acele chei mari si vechi - a aprins o lumanare si a pus-o sub cheie ca sa se coaca oul. Staretul intra pe neasteptate si-l vede. “Ce faci acolo?”, il intreaba. “Parinte, diavolul m-a pus sa coc oul pe cheie”, ii raspunse ucenicul sau. Atunci se auzi o voce salbatica: “Maiestria aceasta nici eu nu am stiut-o; de la el am invatat-o!”. De multe ori diavolul doarme si noi il provocam.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Sa facem binele din dragoste pentru Hristos

- Parinte, ma tem atunci cand ma gandesc la anii grei ce ne asteapta.
- De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.
Astazi viata noastra a devenit lipsita de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.
Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra.
Si daca cercetam cele pe care le facem in viata duhovniceasca: nevointa, post, priveghere etc., vom vedea ca toate ne ajuta sa avem si o buna sanatate trupeasca. Doarme cineva pe pat tare? Si medicii recomanda aceasta, zicand: “Sa dormi pe saltea tare, pentru ca nu-ti foloseste sa dormi pe moale”. Sau facem metanii? Altii fac gimnastica sa-si intareasca muschii. Doarme putin? Somnul mult il moleseste pe om. Nu se spune: “Acesta este adormit, celalalt este treaz”? Adica cele duhovnicesti pe care le face il ajuta si la sanatatea lui trupeasca. Apoi infranarea il ajuta mult pe om. Vezi cum si cei care se ocupa cu diferite cercetari etc. cauta sa traiasca o viata curata, sa nu fie ametiti, ca sa aiba luciditate. Noi desigur nu ne infranam din aceste pricini, ci dinlauntrul celor duhovnicesti pe care le facem iese si acel lucru pe care si-l doresc mirenii. Adica atunci cand facem lucru duhovnicesc, dinlauntrul lui vine si sanatatea trupului.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Greselile intentionate

Sa luam aminte foarte mult la greselile intentionate, pentru ca ceea ce va cerceta Dumnezeu este intentia noastra. Greselile pe care le facem din neatentie sunt mai usoare. Unele pacate sunt pacate, dar au circumstante atenuante.
Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.
- Parinte, monahul acela despre care se spune in “Everghetinos” ca timp de zece ani cade in pacat in fiecare zi, dar in fiecare zi se pocaia, cum s-a mantuit?
- Acela era intr-un fel stapanit, robit de pacat. Nu avea intentie rea, dar nu fusese ajutat, a fost imbrancit la rau si de aceea era indreptatit sa primeasca ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, il durea, avea pocainta sincera si Dumnezeu in cele din urma l-a mantuit. Vezi, unul poate avea intentie buna, dar daca nu este ajutat de mic si este atras la rau, dupa aceea este greu sa se ridice. Face o incercare, cade, se ridica din nou, iarasi cade; adica se lupta. Dumnezeu nu il va lasa pe omul acesta, deoarece face si el, sarmanul, mica sa incercare, cere ajutorul dumnezeiesc si nu pacatuieste “cu sange rece”. Cineva, de pilda, porneste sa mearga undeva fara sa aiba scopul de a pacatui, ci mergand i se intampla o ispita si cade intr-un oarecare pacat. Se pocaieste, incearca sa-si revina, i se intinde iarasi o cursa si, desi nu are intentie sa faca rau, sarmanul cade din nou si iarasi se pocaieste. Unul ca acesta are circumstante atenuante, pentru ca nu vrea sa faca raul, ci este atras la rau si dupa aceea se pocaieste. Insa cel care spune: “Ca sa reusesc lucrul acela, trebuie sa fac aceasta nedreptate; ca sa reusesc celalalt lucru, trebuie sa fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta pacatuieste cu chibzuiala si intru cunostinta. Adica acela isi pregateste planul sau pacatos si programeaza impreuna cu diavolul ce pacat sa faca. Aceasta este ceva foarte rau, deoarece este premeditat. Acesta nu cade in ispita fara sa vrea, ci porneste sa faca ceva impreuna cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodata nu va putea fi ajutat, pentru ca nu i se justifica ajutorul dumnezeiesc, si in cele din urma moare nepocait.
Dar si cei care spun ca se vor pocai la batranete, cum pot fi siguri ca vor apuca sa se pocaiasca si nu vor pleca de aici prin vreo moarte napraznica? Un oarecare antreprenor spunea: “Cand voi imbatrani voi merge la Ierusalim, voi intra in raul Iordanului si atunci mi se vor sterge toate pacatele“, si continua sa traiasca in chip pacatos. In cele din urma, atunci cand nu mai avea nici un curaj, cand de abia mai mergea, a hotarat sa mearga. Si spune unuia dintre mesterii lui: “Mestere, m-am hotarat sa merg la Ierusalim, sa ma spal in raul Iordan”. “O, sefule, ii spune acela, daca esti curat vei ajunge, daca nu esti curat, vei ramane pe drum!”. Si parca a profetit. Indata ce a ajuns la Atena ca sa-si faca hartiile, a murit. I-au luat toti banii, l-au dus la un birou de inmormantari si de acolo l-au trimis in sicriu inapoi in locul lui natal.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Eliberarea din intunericul pacatului

- Parinte, este un lucru foarte grav a-si intina cineva Sfantul Botez?
- Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…
- Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?
- Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.[“Everghetinos”, Vol. 1, p. 54 s.u.]
- Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?
- Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?
Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Curatia inimii

- Parinte, Hristos incape in toate inimile?
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Fotografii (2)

Sursa: www.razbointrucuvnat.ro

Binecuvantarea ce iese din inima este binecuvantare dumnezeiasca

Sa va dau si eu acum un "blestem!". Dumnezeu sa va umple inima de bunatatea, si de multa Sa dragoste pana ce o sa "innebuniti", astfel ca sa va plece mintea de pe pamant si sa va aflati de pe acum langa El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu! Sa va aprinda Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Sa nu ma mai siliti alta data sa va mai dau si un al doilea, pentru ca "blestemul" meu (cel bun) prinde, fiindca iese din inima mea. Si atunci cand eram in Sanatoriu (in 1966) mi-a fost mila de voi. Unele asteptau de opt ani spunand: "Vom face manastire", dar manastire nu s-a facut. Proiectul se vestejea. Atunci am spus: "Cum voi iesi din spital manastirea va rasari ca o ciuperca. Intr-un an veti fi in manastire!". Si intr-adevar, intr-un an s-a facut manastirea. Am spus aceasta cu toata inima mea. Ati avut dispozitie buna, de aceea nu v-a lasat Dumnezeu. Altfel nu se explica.
Cand te doare de un om care are smerenie si cu toata inima sa iti cere sa te rogi, de pilda, pentru o patima ce il chinuie si-i spui: "nu te teme, te vei face mai bun", ii dai o astfel de binecuvantare, care este o binecuvantare dumnezeiasca. Ea are multa dragoste si durere, de aceea prinde. Este placut lucrul acesta lui Dumnezeu si Dumnezeu implineste binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.
Odata, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul sa implinesc o fagaduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergatorul pentru ca atunci, in razboi, ne-a ajutat Sfantul. Eram trimis sa duc doua sfesnice pentru bisericuta si in acelasi timp sa insotesc pe cineva care trebuia sa treaca pe la Tribunalul militar din Plavpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: "Ai si gasit om care sa-l predea". Era din Epir, sarmanul, cantaret ambulant, casatorit, cu copii, si era judecat ca s-a ranit singur ca sa scape de razboi. Se gandea: "Mai bine ca am doar un picior, decat sa mor". Am coborat la Agrinio, unde avea niste cunoscuti. "Sa mergem sa-i vad", imi spune. "Sa mergem", ii spun. "Sa mergem aici, sa mergem acolo". Ce sa fac, am mers si eu cu el. Mare osteneala. Si nu voia sa mearga sa-l predau. Imi era mila si mie de el sarmanul. M-a durut foarte mult de el si i-am spus: "Vei vedea, ca tu o vei duce mai bine decat toti. Si comandantul va trimite scrisoare ca sa te bage in vreo slujba, si vei putea sa iti randuiesti si copiii si vei avea si viata in siguranta". In cele din urma, cand am ajuns la Navpacto, am aflat ca si comandantul a trimis o scrisoare si l-a scapat; altfel ar fi fost executat. In timp de razboi lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost mila de el, fiindca era cu familie, si l-a pus bucatar la Centrul de Mobilizare. Si-a adus si familia aproape de el si a petrecut o viata mai buna decat toti. Si fiindca militarii nu mergeau intotdeauna sa manance acolo, mancarea prisosea si astfel isi hranea si copiii sai. Dupa asta toti ii spuneau: "Tu o duci mai bine decat noi toti!" Pentru ca noi toti ceilaiti eram pe munti in zapezi. Ceea ce i-am dorit a fost placut lui Dumnezeu, pentru ca am spus-o cu durere, din adancul inimii mele si de aceea Dumnezeu a implinit-o.
Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori - una mai mica si care se maritase, numai ea ramasese nemaritata. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: "Parinte, daca e nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi". "Atata marime de suflet!", imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: "Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau". Si daca as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

Blestemul "politicos"

- Parinte, este corect sa spuna cineva despre cel ce l-a nedreptatit : "S-o afle de la Dumnezeu"? *
* In romana expresia corespunzatoare mi se pare a fi: "Dumnezeu sa-i rasplateasca" (n.ed.).
- Cel ce spune asa este batjocorit de cel viclean si nu intelege ca in felul acesta blesteama intr-un mod politicos. Sunt unii care spun ca sunt sensibili si au dragoste si finete si suporta nedreptatile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu". In viata aceasta toti oamenii dam examene pentru ca in cealalta viata, cea vesnica, sa ne invrednicim de rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca si nu ii este ingaduit crestinului, pentru ca Hristos nu ne-a invatat un astfel de mod de dragoste, ci: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tacere si cu bunatate.
Cand suntem clevetiti sau nedreptatiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au rautate si stramba si adevarul, daca putem, e bine sa nu dorim sa ne indreptatim atunci cand nedreptatea priveste numai persoana noastra. Nici sa spunem: "S-o gaseasca de la Dumnezeu", pentru ca si asta e tot blestem. E bine sa-i iertam cu toata inima noastra si sa rugam pe Dumnezeu sa ne intareasca astfel ca sa putem ridica greutatea clevetirii si sa continuam viata duhovniceasca pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic sa judece si sa osandeasca, sa continue sa ne nedreptateasca deoarece in felul acesta ne pregatesc mereu cununi de aur, pentru viata cea adevarata. Fireste, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu pot fi blestemati pentru ca nu au rautate, ci numai bunatate si orice rau ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare si tainica.
Deochiul
Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta e deochiul. E o lucrare diavoleasca.
- Parinte, deochiul este primit de Biserica?
- Da, exista si o rugaciune speciala *. Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este "deochiat".
- Parinte, multi cer "talismanul" pentru prunci, ca sa nu fie deochiati. E bine sa poarte asa ceva?
- Nu, nu e bine. Sa spuneti mamelor sa le puna cruciulite.
- Parinte, daca cineva lauda un lucru frumos si cei care l-au facut primesc lauda cu un gand de mandrie si se pricinuieste un rau, acesta este deochi?
- Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucreaza legile duhovnicesti. Dumnezeu retrage harul Sau de la om si atunci se pricinuieste paguba. Deochiul exista in cazuri rare. In mod special oamenii care au invidie si rautate - putini sunt de acestia -, sunt cei care deochiaza. De pida, o femeie vede un copilas dragalas cu mama lui si spune cu rautate : "De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?" Atunci copilasul acela poate pati rau; sa nu poata dormi, sa planga, sa se chinuiasca, pentru ca aceea a spus-o cu rautate. Si daca copilul s-ar imbolnavi si ar muri, acea femeie ar simti bucurie in sinesi. Altul vede un vitelus, il pofteste, si indata acela piere.
De multe ori insa se poate ca sa se chinuiasca copilul, dar sa fie de vina mama lui. Adica se poate ca mama sa fi vazut candva un copil slab si sa fi spus: "Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!" Sa se fi laudat cu al ei si sa judece pe cel strain. Si ceea ce a spus cu rautate despre copilul strain, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuieste fara sa fie vinovat. Se topeste sarmanul ca sa se pedepseasca mama si sa-si inteleaga greseala. Fireste, copilul va fi mucenic. Judecatile lui Dumnezeu sunt abis.
* Staretul accentua ca numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi.

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

Blestemul parintilor prinde mult

Sa stiti ca blestemul parintilor prinde mult; chiar si supararea lor. Desi nu l-ar blestema parintii pe copil, ci numai de s-ar inversuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireste, se va usura in cealalta viata, pentru ca achita aici ceva. Se face ceea ce spune Avva Isaac: "Mananca din iad" *, adica imputineaza din chinul iadului prin chinurile de aici, din aceasta viata. Pentru ca si chinul din viata aceasta mananca din iad. Adica atunci cand lucreaza legile duhovnicesti, se micsoreaza putin din iad, din chinuri. Dar si parintii care dau pe copiii lor "necuratului", ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. "Mi i-ai fagaduit" - iti spune. In Farasa ** era o familie. Aveau un copil care plangea iar tatal lui il dadea "necuratului". Si iata ce s-a intamplat. Odata cand tatal sau l-a trimis pe copil "necuratului", a ingaduit Dumnezeu ca sa dispara copilul din leagan. Atunci nenorocita mama se duce la Hagi efendi *** spunandu-i: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, mi-au luat diavolii copilul". S-a dus Hagi efendi, a citit rugaciuni deasupra leaganului si s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sarmana mama spunea: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, cat o sa mai mearga asta?" "Eu nu obosesc sa vin, ii spunea, ci tu te obosesti sa vii sa ma chemi. Va obosi diavolul si il va lasa". De atunci nu mai disparea copilul. Dupa ce s-a facut mare ii spuneau: "chipul diavolului". Tulbura tot satul; ii zapacea pe toti. Ce a mai tras tatal meu! **** Mergea la unul si-i spunea: "Cutare a spus asa despre tine". Mergea si la altul si spunea la fel. Dupa aceea se certau unul cu altul si se bateau. Cand au priceput asta, au mers la el ca sa-l prinda si sa-l pedepseasca. Dar acesta i-a sucit si i-a facut ca ei sa-si ceara iertare de la el. Atat de indracit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca si ceilalti sa vada in continuare urmarile, ca sa le vina mintea, sa se infraneze pe ei insisi si sa fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireste ca are si multe circumstante atenuante.

* Sf. Isaac Sirul "Cuv. ascetice", Cuv. 55, p.277, ed. 1981, Bucuresti.
** Comunitate greceasca alcatuita din 6 sate din Kapadochia, patria Sf. Arsenie Capadocianul si a Cuv. Paisie.
*** Asa il numeau pe Sf. Arsenie Capadocianul.
**** Tatal Parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa.

Cea mai mare avere pentru lume este binecuvantarea parintilor. Dupa cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvantare este sa primesti binecuvantarea staretului tau. De aceea se spune: "Sa iei binecuvantarea parintilor".
O mama, imi aduc aminte, avea patru copii si se plangea sarmana. "Voi muri de suparare - imi spunea. Nu s-a casatorit nici un copil. Fa rugaciune". Femeie vaduva aceea, copii orfani, mi-a fost mila de ei. Fac rugaciune, fac rugaciune, nimic. Imi spun: "Se intampla ceva aici". "Ni s-au facut vraji", spuneau copiii. "Nu sunt vraji aici; se vede cand este din vraji. Nu cumva v-a blestemat mama voastra?", ii intreb. "Da, Parinte, imi spun. Cand eram mici, fiindca eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineata pana seara: "Ca lemnele sa ramaneti; ca lemnele sa ramaneti". "Mergeti si scuturati-o pe mama voastra, le-am spus, si sa-i spuneti sa se pocaiasca si sa se spovedeasca si de acum inainte sa va dea mereu binecuvantari". Intr-un an si jumatate s-au casatorit toti patru. Aceea, sarmana, era femeie vaduva si se pare ca si fara rabdare, iar copiii zburdalnici fiind au scos-o dn rabdari si astfel i-a blestemat.
- Daca parintii blesteama copiii si dupa aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?
- Daca copiii cauta in ei insisi vor afla ca, pentru a fi blestemati de parintii lor, se pare ca au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar daca isi simt greseala lor si se pocaiesc cu sinceritate si se spovedesc, se indreapta. Iar daca sporesc duhovniceste copiii, ajuta si pe parintii lor.
- Parinte, cand am plecat la manastire si pe mine m-au blestemat parintii mei.
- Acestea sunt singurele blesteme care se transforma in binecuvantari.

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

"Binecuvantati si nu blestemati" (Rom. 12, 14)

M-a intrebat cineva: "Ceea ce cantam in Postul Mare, adica: "Adauga lor rele, Doamne, celor mariti ai pamantului" (Is.26,15), de ce o spune, caci este blestem ?" "Cand navalesc barbarii - i-am spus - si merg si distrug un popor fara vreo pricina, iar poporul se roaga ca sa-i ajunga cele rele, adica sa li se strice carutele, iar caii lor sa pateasca ceva, ca sa fie impiedicati, e bine sau rau asta ? Aceasta se intelege: sa le vina piedici. Nu inseamna ca sunt blestemati".
- Parinte, cand prinde blestemul ?
- Blestemul prinde atunci cand exista la mijloc nedreptatea. Daca, de pilda, o oarecare femeie isi bate joc de alta ce este mahnita sau ii face vreun rau, iar cea mahnita o blesteama, s-a terminat, se pierde neamul ei. Adica atunci cand fac rau cuiva, si acela ma blesteama, se prind blestemele lui. Ingaduie Dumnezeu si se prind, precum de pilda ingaduie ca unul sa omoare pe altcineva. Cand insa nu exista nedreptate, atunci blestemul se intoarce la cel ce l-a rostit.
- Si cum se slobozeste cineva de blestem ?
- Prin pocainta si spovedanie. Cunosc multe cazuri de oameni care s-au chinuit din pricina blestemelor, deoarece au fost vinovati, dar care, atunci cand au inteles ca au fost blestemati, s-au pocait, s-au spovedit si s-au indepartat. Daca cel ce a fost vinovat spune: "Dumnezeule, am facut asta si asta, iarta-ma", si se spovedeste cu durere si sinceritate, atunci Dumnezeu il va ierta. El este Dumnezeu.
- Este pedepsit numai acela care primeste blestemul sau si acela ce il spune ?
- Cel ce primeste blestemul se chinuieste in viata aceasta. Iar cel ce a blestemat se chinuieste si in viata aceasta si se va chinui si in cealalta, pentru ca va fi pedepsit de Dumnezeu ca un ucigas, daca nu se va pocai si spovedi. Pentru ca, sa zicem, poate cineva sa te necajeasca, insa tu, cu blestemul ce i-l dai, este ca si cum ai lua pistolul si l-ai omori. Cu ce drept faci asta ? Orice fi-ar fi facut celalalt, nu ai dreptul sa-l omori. Ca sa ajunga sa blesteme cineva, inseamna ca are rautate. Cineva blesteama atunci cand o spune cu patima, cu inversunare.
Blestemul cand vine de la omul care are dreptate are mare putere; mai ales blestemul vaduvei. Imi aduc aminte de o batrana care avea un calut si il lega la marginea padurii sa pasca. Fiindca era putin zburdalnic, l-a legat cu o funie mai tare. Odata au mers trei femei in padure sa taie lemne. Una era bogata, una vaduva, iar cealalta orfana si foarte saraca. Au vazut calul ce era legat cu funia si pastea si au zis: "Nu luam funia sa legam lemnele ?" Au taiat-o in trei, si fiecare din ele au luat cate o bucata sa isi lege sarcina ei. Fireste, calul a fugit. Cand a venit batrana si n-a aflat calul, s-a mahnit mult. A inceput sa-l caute peste tot; s-a ostenit mult pana sa-l gaseasca. In cele din urma, dupa ce l-a aflat, a spus suparata: "Pe ceea ce a facut asta s-o duca cu aceeasi funie". Intr-o zi, fratele femeii bogate facea glume cu o pusca, crezand ca e goala - era din cele ce le lasasera italienii - si a impuscat-o pe sora-sa in gat. Trebuia s-o duca la spital si trebuia funie ca sa o lege pe o scara de lemn. In ceasul acela s-a gasit o bucata de funie, aceea furata, dar n-a ajuns. Au adus si cele doua vecine ale ei cele doua bucati furate si au legat-o de scara si au dus-o la spital. Asa s-a infaptuit blestemul batranei: "Sa o duca cu aceeasi funie". In cele din urma a murit sarmana; Dumnezeu s-o odihneasca. Vedeti, a prins blestemul la cea bogata, care nu avea nevoie materiala. Celelalte isi aveau saracia lor, avusesera oarecare indreptatire.

Boli si nenorociri din blestem

Multe boli carora doctorii nu le gasesc pricina, pot fi din blestem. Cum sa gaseasca doctorii, blestemul? Odata mi-au adus la Coliba un paralitic. Un barbat zdravan nu putea sta jos. Trupul ii era intarit ca un lemn. Unul il ducea in spate, iar altul il tinea de picioare. I-am pus doua lemne, de care s-a sprijinit sarmanul. Cei care il insoteau mi-au spus: "De la varsta de 15 ani este in starea asta si au trecut 18 ani de atunci". "Dar cum sa pateasca asta pe neasteptate?" am intrebat. "Nu se poate. Ceva se intampla". Am cautat pe ici - pe colo si am aflat ca l-a blestemat cineva. Ce s-a intamplat? Odata merge cu autobuzul la scoala si statea intins pe o banca. La o statie s-au urcat un preot in varsta si un batran si stateau in picioare langa el. Atunci cineva i-a spus: "Scoala-te, sa stea varstnicii". Acela insa s-a intins si mai mult pe banca, fara sa dea importanta la cele zise. Atunci batranul care statea in picioare ii spune: "Intins sa ramai si niciodata sa nu poti sedea" Si blestemul a prins. Vezi, tanarul a fost obraznic. Ca si cum ar fi spus: "De ce sa ma scol, daca am platit locul?" Da, dar si celalalt a platit, si este in varsta, respectabile si sta si in picioare, iar tu esti un copil mic de 15 ani si stai jos. "Din pricina asta este - i-am spus. Cauta sa te pocaiesti, daca vrei sa te faci bine. E nevoie de pocainta". Sarmanul cum a inteles putin si a recunoscut, indata s-a facut bine.
Cate de acestea ce se intampla azi sunt din blestem, din suparare peste masura. Cand se distrug familii intregi sau mor multe persoane intr-o familie sa stiti ca este sau din nedreptate, sau din vraji sau din blestem. Un tata avea un copil ce nu mai statea acasa. Odata tatal sau ii spune foarte suparat: "Sa vii odata pentru totdeauna". Baiatul, in noaptea aceea, cum venea acasa, exact in fata casei sale l-a lovit o masina si a murit. Prietenii lui l-au ridicat si l-au dus in casa. A venit dupa aceea si tatal lui la Coliba mea si plangea. "Copilul a murit in fata usii casei mele", spunea. Luindu-l pe ici - pe colo, mi-a spus mai apoi: "I-am spus un cuvant". "Ce i-ai spus?" - l-am intrebat. "M-am inversunat ca umbla noaptea si i-am spus: "Sa vii pentru totdeauna!". Nu cumva a fost din asta?". "Ei din ce altceva?" - i-am spus. "Cauta sa te pocaiesti si sa te spovedesti". "De data asta sa vii odata pentru totdeauna", i-a spus, si l-au adus pe copil mort. Si dupa aceea durere si plans pe tatal lui.

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

Dreptul este rasplatit si in viata aceasta

Am vazut suflete ce au fost nedreptatite, dar au suferit nedreptatea cu ganduri bune si i-a miluit harul si in viata aceasta. Cu multi ani inainte, m-a cercetat un crestin evlavios, simplu si binevoitor, si m-a rugat sa ma rog ca Hristos sa-i lumineze pe copiii lui ca atunci cand vor veni in varsta sa nu carteasca impotriva rudelor pentru marea nedreptate ce le-au facut. Si mi-a povestit chestiunea. Asa cum am vazut, omul acesta a fost intr-adevar omul lui Dumnezeu. Era fratele mai mare intre cei cinci copii ai familiei sale, care, dupa moartea neasteptata a tatalui lor, a purtat grija de fratii lui ca un tata bun. A lucrat din greu, a castigat si putina avere, terenuri, etc., si a aranjat pe cele doua surori ale lui. S-au casatorit si fratii lui mai mici, au luat terenurile cele mai bune, livezile de masline, etc, iar lui i-au lasat cele neroditoare, sterpe, nisipoase. La sfarsit s-a casatorit si el si a dobandit 5 copii. Era in varsta si, fireste, se gandea la copiii lui ca nu cumva sa inteleaga nedreptatea atunci cand se vor mari si sa carteasca. Si-mi spunea: "Eu nu ma mahnesc pentru nedreptate, pentru ca citesc Psaltirea. O catisma dupa amiaza si doua catisme inainte de se face ziua. Aproape ca am invatat-o pe de rost. Nici un psalm nu spune ca nedreptii au facut vreo procopseala. In timp ce la cei drepti se gandeste Dumnezeu. Eu, Parinte, nu ma mahnesc de ogoarele ce le-am pierdut, ci ma mahnesc pentru fratii mei ca isi pierd sufletele lor". Dupa aceasta a plecat acest om binecuvantat si m-a cercetat iarasi dupa vreo zece ani. Si ma intreaba foarte bucuros: "Ma mai tii minte, Parinte?". "Da, - i-am spus si l-am intrebat cum o duce. "Acum am devenit bogat!" - mi-a raspuns. "Dar cum ai devenit bogat, frate?"... "Iata terenurile cele neroditoare au dobandit mare valoare, pentru ca erau la malul marii. De data asta am venit sa imi spui ce sa fac cu banii cei multi pe care ii am". "Sa-ti asiguri copiii cu cate o cascioara si sa tii cativa bani si pentru studiile lor, pana ce se vor aranja". "Am si pentru copiii mei, imi spune, si tot sunt multi". "Da mai intai rudelor tale sarace si dupa aceea si la alti saraci". "Am dat, Parinte, dar tot sunt multi". "Da sa se faca biserica din satul tau". "Am dat si tot sunt destui". Atunci ii spun: "Ma voi ruga ca sa te lumineze Hristos, ca sa faci bine acolo unde este mai mare nevoie". Apoi l-am intrebat: "Ce iti fac fratii? Unde sunt?" A izbucnit in plans si printre suspine mi-a raspuns: "Nu stiu, Parinte. S-au pierdut si urmele lor. Si-au vandut terenurile din sat, livezile de maslini si ogoarele si acum nu stiu unde se afla. Mai intai au plecat in Germania, apoi in Australia, si acum au disparut". Mi-a parut rau ca l-am intrebat despre fratii lui, nestiind ca se va mahni atat de mult. L-am mangaiat dupa aceea si a plecat linistit. I-am spus sa ne rugam amandoi ca sa auzim si despre aceia vesti bune. Mi-am adus aminte de Psalmul care zice: "Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si inaltandu-se ca cedrii Libanului, si am trecut si iata nu era, si l-am cautat pe el si nu s-a aflat locul lui". (Ps.56/55-56). Exact asa s-a intamplat si cu nenorocitii lui frati.
Nu exista lucru mai rau ca nedreptatea. Orice ati face, cautati sa aveti binecuvantarea lui Dumnezeu.

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

Cum s-a falsificat lumea

Rautatea oamenilor a intrecut orice limita. Cauta numai cum sa se insele unul pe altul. Si daca il insala considera asta o mare izbanda. Intr-adevar, cum s-a falsificat lumea ! Toate le fac false. Si bani iau mai mult decat luau cei batrani, sarmanii. Toate au devenit false, in general. Intr-o zi, cineva mi-a adus niste rasaduri de rosii. Fiecare rasad era intr-o punga mica si cu pamant netrebnic, nisip mare, ca sa tina umezeala. Le vine greu sa puna putina apa. Nu mai vorbim sa puna putin gunoi. Numai deasupra era foarte putin ca piperul negru. Cand l-am scos din punga toata radacina era putreda. Am pus un strat de pamant pe deasupra ca sa scoata radacini noi.
Cum insala lumea! Sa vedeti mi-au adus odata o cutie mare cu dulciuri. "Am s-o deschid cand va veni un grup mai mare"- mi-am spus. "Sa n-o deschid acum, ca sa nu intre furnicile". Intr-o zi s-au adunat mai multi. Am apreciat ca vor ajunge (dulciurile) si chiar vor prisosi. Cum am deschis-o, vad inauntru felizol din toate partile. Si partea in care se aflau dulciurile era asa de mica. Tot celalalt spatiu, era gol. Alta data mi-au adus o cutie deosebita, legata cu panglici. "Am s-o tin pentru copiii de la Atoniada" - mi-am spus. Dar era in ea niste rahat intarit si vechi. Eu nu dau un astfel de rahat lumii, ci dau numai rahat proaspat.
- Parinte, nu-si dau seama ca aceasta e nedreptate?
- Nu. Ci o considera izbanda. Pentru ca pacatul a devenit moda si nedreptatea istetime. Duhul lumesc, din pacate, slefuieste mintea spre viclenie, si cel ce nedreptateste pe semenul sau socoate asta ca o izbanda. Isi ia si diploma de merit: "Acesta este diavol pe toate le izbuteste", ii spun unii laudativ, in timp ce launtric el sufera mustrarea constiintei sale, care e iadul cel mic.

Cel drept are pe Dumnezeu de partea lui

Oamenii nu mai incap astazi in aceasta lume. Daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu incape in aceasta lume.
- Parinte, de ce nu incape ?
- Cand cineva este sensibil si se afla intr-un mediu dur care ii face viata neagra, cum sa sufere? Sau trebuie sa injure, etc. sau sa plece!. Dar nu poate pleca, pentru ca trebuie sa traiasca. Ii spune patronul: "Am incredere in tine, pentru ca nu furi, dar trebuie sa pui si stricate printre cele bune. Printre balotii de trifoi bun trebuie sa pui si putini amestecati". Si seful cel mare il pune sa faca asa, pentru ca altfel il arunca afara. Dar dupa asta saracul nu mai doarme, incepe sa ia hapuri. Stiti ce trag saracii oameni ? Ce greutati, ce presiuni intampina multi la serviciul lor de la sefii lor? Le fac viafa neagra. Sa-si lase serviciul? Au familii. Sa mai ramana? Chinuri. Inainte adanc, inapoi prapastie. Stramtorare din amandoua partile. Sa plesneasca, sarmanul. Face rabdare, se lupta.
Altuia ii lasa serviciul, dar merge colegul lui sa ia salariul. Cunosc pe unul care a fost undeva director. Cand s-au schimbat lucrurile, l-au scos din functia de director si au pus pe altul al partidului de la putere, care nu terminase nici liceul. L-au facut pe acela director, dar nestiind nimic, n-au putut sa-l dea in alta parte pe cel dinainte. Si ce fac? Pun in acelasi loc al doilea birou. Serviciul il facea vechiul director, iar cel nou statea: tigara, cafea, discutii... Cu desavarsire obraznic. Nu-l ducea mintea, spunea orice ii venea la gura, iar raspunderea cadea asupra celui dinainte. Si asta pana cand acela a fost nevoit sa plece, "nu cumva trebuie sa plec in alta parte? Locul este stramt; nu incap doua birouri. Mai bine stati Dumneavoastra aici", i-a spus si a plecat, pentru ca i-a facut viata neagra. Si nu o zi sau doua. In fiecare zi sa ai unul ca acesta pe cap este mare chin.
Pe omul cel drept toti ceilalti il imbrancesc in postul cel mai de pe urma, sau chiar ii iau si locul. Il nedreptatesc, il calca - "calca pe cadavre", nu se spune asa? Dar cu cat oamenii il imbrancesc inspre cele de jos, cu atat Dumnezeu il urca spre cele de sus, ca pluta. Dar e nevoie de foarte multa rabdare. Rabdarea rezolva foarte multe lucruri. Cel ce vrea sa ramana virtuos si sa fie cinstit la serviciul sau, fie lucrator de este, fie negustor, fie orice ar fi, trebuie sa stie bine ca atunci cand isi va incepe treaba sa va ajunge la punctul chiar sa nu aiba de unde sa-si plateasca nici chiria; si numai asa ii va veni binecuvantarea lui Dumnezeu. Sa nu inceapa nici cu scopul :"Daca voi ajunge pana acolo, dupa aceea voi avea clientela". Sa nu aiba acest gand, pentru ca numai atunci Dumnezeu ii va da. Ci de va spune: "Voi trai dupa Dumnezeu, nu voi face nedreptati; voi spune ca asta costa 50 de drahme, cealalta 200"; si atunci Dumnezeu nu-l va lasa. Daca un altul va da cu 500 drahme, ceea ce acela dadea cu 50, se va imbogati. Dar in cele din urma acest inselator va ajunge sa nu aiba de unde plati nici chiria si isi va inchide magazinul, pentru ca lumea afla, in timp ce acel cinstit incet-incet nu va mai putea face fata din pricina clientelei ce-o va avea, si va angaja ajutoare. La inceput insa va fi incercat. Cel bun este incercat in mainile celor rai; trece prin darac (NE: Unealta actionata de mana cu care se scarmana si curata lana ce trebuie sa se faca fir.)
Cand cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvanteaza lucrurile lui. Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuseste. Poate sa se vada pana la o vreme ca inainteaza, dar in cele din urma, va cadea gramada. Cel mai important este sa porneasca cineva de la binecuvantarea lui Dumnezeu in orice face. Omul, cand este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Si cand are si putina indrazneala la Dumnezeu, atunci face si minuni. Cand paseste cu Evanghelia, are drept la ajutorul dumnezeiesc. Calatoreste cu Hristos. Cum sa nu aiba drept la ajutorul dumnezeiesc ? Toata temelia aici este. De aici incolo sa nu se teama de nimic. Ceea ce are valoare este sa Se odihneasca Hristos, Maica Domnului si Sfintii in fiecare lucrare a noastra, iar Sfantul Duh Se va odihni in noi. Cinstea omului e mai pretioasa decat Cinstitul Lemn. Daca cineva nu este cinstit si are Cinstitul Lemn asupra sa, este ca si cum nu ar avea nimic. Iar daca altul nu are Cinstitul Lemn, dar daca e cinstit, primeste ajutorul dumnezeiesc. Daca mai are si Cinstitul Lemn, atunci...

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul

Nedreptatea chinuie si pe urmasi

- Parinte, cand am plecat la manastire, ai mei s-au purtat cu mine cu nedreptate. Pot cere prin lege ceea ce mi se cuvine ?
- Nu, nu se potriveste.
- Ma tem ca nu cumva sa-i afle vreun rau din pricina nedreptatii lor.
- Iata, asta este curata marime de suflet! Daca as fi in locul tau, le-as fi spus: "Eu pentru mine nu doresc nimic. Partea mea ce imi apartine, as vrea s-o impartiti la rudele sarace. Va spun asta ca nu cumva sa ajunga urgia lui Dumnezeu la copiii vostri". Pentru ca tatal se poate sa dea ceva pentru sufletul lui, sa se faca de pilda o fundatie si sa nu lase nimic fiului lui.
Se poate ca intr-o familie bunicul sau bunica sa fi facut nedreptati dar ei sa fie bine. Insa copiii sau nepotii lor sa plateasca. Se imbolnavesc, sunt nevoiti sa dea la doctori tot atata cat au agonisit cu nedreptate, ca sa se achite mosii lor (de pacate - n.t.). Odata o familie cunoscuta mie, a avut de tras multe incercari. Au inceput cu capul familiei printr-o boala grea. A fost tintuit la pat cativa ani, dupa care a murit. Apoi a murit femeia lui, dupa care si copiii lor, unul dupa altul. Recent a murit si ultimul, al cincilea copil. Dintr-o familie foarte bogata, cum era, a ajuns cea mai saraca, pentru ca si-au vandut tot ce aveau rand pe rand ca sa plateasca doctorii si alte doctorii. Ma miram de aceasta familie: "Cum de se intampla atatea boli si nenorociri la acestia ?". La membrii acestei familii nu se vedea cazul cel bun, adica sa fie incercati de Dumnezeu ca alesi ai Lui, ci mai degraba lucrau asupra lor legile duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Ca sa fiu mai sigur, am incercat sa aflu de la niste batrani cinstiti, compatrioti ai acelei familii, cele despre ei. Si am aflat ca omul acesta a avut o mostenire de la tatal lui, dar in continuare a marit-o cu nedreptati. Adica daca o vaduva, ca sa-si marite fata, ii cerea un imprumut pe care l-ar fi intors la secerat acesta ii cerea un ogor ce il avea. Iar aceea fiind nevoita ii dadea. Altul ii cerea un imprumut sa plateasca datoria la banca, fagaduindu-i ca il va da inapoi cand va aduna bumbacul. Dar acela ii cerea o bucata de pamant ce il avea, si sarmanul i-l dadea de nevoie, ca sa nu il urmareasca banca. Altul ii cerea un imprumut ca sa cumpere doctorii, iar acela ii cerea vaca ce-o avea. Si saracul acela i-o dadea cu durere. In felul acesta a adunat o avere mare. Insa toata aceasta nemultumire a oamenilor suparati a lovit nu numai in el si in femeia lui, ci chiar si in copiii lui. Asa au lucrat legile duhovnicesti si au patimit si aceia la fel. Adica au vandut terenurile lor ca sa plateasca doctorii si toate cheltuielile pricinuite de boli si din foarte bogati au devenit saraci, si unul dupa altul au plecat. Fireste, Dumnezeu ii va judeca dupa marea Sa dragoste si dreptate. Iar ceilalti, care au fost siliti, in nevoia in care se aflau, sa-si vanda ceea ce aveau ca sa-si achite datoriile la doctori, si au saracit, vor fi rasplatiti pentru nedreptatea ce li s-a facut. Desigur ca si cei nedrepti isi platesc si ei pacatele lor potrivit cu cele ce sufera.

Cel ce ne nedreptateste, ne face bine

- Parinte, cum sa-l vedem pe cel ce ne nedreptateste ?
- Cum sa il vedem ? Ca pe un mare facator de bine al nostru, ce ne face depuneri la Banca din cer. Ne face bogati pentru vesnicie. Acesta este un lucru mic ? Oare nu il iubim pe facatorul nostru de bine ? Oare nu ii exprimam recunostinta noastra ? Asa si pe cel ce ne nedreptateste sa il iubim si sa ii fim recunoscatori, pentru ca ne fac bine pentru vesnicie. Nedreptii se nedreptatesc vesnic, in timp ce cei ce primesc cu bucurie nedreptatea sunt indreptatiti vesnic.
Un familist evlavios a suferit multe nedreptati la serviciul sau. Avea insa multa bunatate si le suferea pe toate fara sa murmure. A venit odata la Coliba mea si mi-a spus toate acestea, dupa care ma intreba: -"Ce ma sfatuiesti sa fac ?" - "Asa sa faci: sa privesti la dreptatea si la rasplatirea dumnezeiasca si sa faci rabdare. Nimic nu se pierde. In felul acesta depui la banca lui Dumnezeu. In cealalta viata negresit vei primi mult pentru incercarea aceasta ce o suferi. Dar sa stii Bunul Dumnezeu si in viata acesta rasplateste pe cel nedreptatit. Daca nu intotdeauna pe cel ce sufera, in mod sigur pe copiii lui. Stie Dumnezeu ce face. Poarta de grija de faptura Sa". Daca face cineva rabdare, lucrurile vin la locul lor. Le iconomiseste Dumnezeu. Dar e nevoie de rabdare fara logica. Daca Dumnezeu vede, supravegheaza, sa te predai in alb lui Dumnezeu. Vezi Iosif (Fac. 57,20. s.u.) n-a vorbit atunci cand fratii lui l-au vandut ca rob. Putea sa spuna: "Sunt fratele lor". Dar n-a vorbit atunci, ci Dumnezeu a vorbit dupa aceea si l-a facut imparat. Dar daca nu facem rabdare, ne chinuim. Daca vrem sa ne vina bucuriile numai asa cum ne convine, cum ne place, odihna, fireste, nu aflam, si nici nu decurg lucrurile asa cum vrem.
Daca cineva este nedreptatit in aceasta viata de oameni sau de diavoli, Dumnezeu nu Se nelinisteste, pentru ca asta pricinuieste castig sufletului. Insa de multe ori spunem ca suntem nedreptatiti, dar in realitate noi nedreptatim. E nevoie de atentie, sa ne cercetam pe noi insine.
"Celui cu dajdia, dajdia" (Rom. 15,7).
- Parinte, cand cumparam ceva pentru manastire, unii nu vor sa ne treaca pe factura. Ce sa facem ?
- Totdeauna sa va dea factura, si voi sa mai taiati din pretentiile voastre. Sa va limitati nevoile voastre si sa faceti numai ce este absolut necesar. Eu asa as face. Ne va iconomisi Dumnezeu. Daca noi monahii nu cerem sa ni se dea factura, facem si ceilaiti sa pacatuiasca. Si spun: "Daca asa fac si manastirile...". Daca noi, care vrem sa tinem poruncile procedam asa, stiti cat de mult smintim ? "Celui cu darea, darea", spune Scriptura. Eu cand trimit scrisori cu vreun om si nu prin posta pun si atunci timbre. Mirenii se indreptatesc pe sine, dar si manastirile daca procedeaza asa, nu cu sinceritate si dau Evanghelia la o parte ... Atunci cand nu dam lucruri materiale - "daca-ti cere cineva haina, da-i si camasa" (Mt.5,40) - rostim o predica impotriva si mirenii dupa aceea isi justifica caderile lor. Cauta sa afle ceva, sa-si odihneasca putin constiinta. Sa luam aminte, pentru ca vom fi fara raspuns in ziua Judecatii. Scopul este sa ne aparam in special in cele duhovnicesti si nu numai in cele materiale. Cand pentru un oarecare motiv nu va dau facturi, sa considerati lucrul acesta paguba duhovniceasca.
- Parinte, cateodata se intampla ca cineva sa dea o suma mica in dar si sa ceara chitanta pentru una mai mare. Ce sa facem ?
- Sa spuneti: "Nu dam chitante pentru sume mai mari. Daca nu vreti asa, va dam inapoi banii si vedeti poate in alta parte va poate ajuta". Sa nu se lipeasca de voi o astfel de boala.
- Parinte, un oarecare mester a cerut sa-i desfacem contractul de munca cu noi, ca sa intre in posesia ajutorului de somaj, dupa care sa continue sa lucreze la noi.
- Nu, bre copile, nu este corect ! Putina constiinta sa aiba cineva, n-ar face asta ! Nu se potriveste sa facem astfel de lucruri in manastire. E de preferat, desi manastirea e saraca, sa ii plateasca un salariu dublu, numai sa nu faca asta. Atat de greu e lucrul acesta ! Binecuvantarea aduce binecuvantare si nedreptatea aduce catastrofa. La asta mult sa luati aminte. Nici sa nu faceti astfel de tocmeli cu lucratorii. Din pricina asta iau foc si se intampla catastrofe in manastiri. Un functionar face juramant ca isi va face serviciul sau cinstit. Noi, ca monahi, nu rostim numai un astfel de juramant, ci unul dublu. Fagaduinta ce o dam este duhovniceasca si daca o calcam, pentru noi pacatul este indoit. Luafi aminte sa tineti un echilibru, sa existe o diferenta. Vad un buboi cum coace. Se va sparge si se va curata. Dumnezeu nu da harul Sau unei intocmiri gresite. Ar fi ca si cum ar ajuta pe diavolul. Cautati sa existe sinceritate, cinste. Starea aceasta merge ca cel beat care se clatina. Poate sta intr-un loc ? Va veni urgia lui Dumnezeu. Vom da examene. In prima faza se va separa arama de aur. In a doua, se va arata cate carate de aur are fiecare.
Lumea se misca in minciuna. Oamenii devin mincinosi. Si-au facut o alta constiinta. Nu pot deveni mincinos, sa ma schimb pe mine insumi deoarece o pretinde societatea. Mai bine sa ma chinuiesc. E nevoie de atentie sa nu intram in acest fagas lumesc. Dar si tot sistemul economic ce exista nu ajuta deloc. Oamenii sunt nevoiti sa declare mai putin etc. Am certat pe unii functionari financiari care erau oameni credinciosi: "Ce faceti ?" le-am spus. "Luati seama sa se pastreze putin aluat! Ajung la mine multe fapte. Unul merge la Administratie si spune: "Am ca venit un milion". Administratia ii pune 5 milioane, pentru ca exista unii care declara o treime din veniturile lor, socotindu-i in felul acesta pe toti. Dar daca exista un om constiincios, iar voi il loviti inmultindu-i de trei ori veniturile lui, il faceti sa devina mincinos. Adica, in loc sa ajutati sa se schimbe putin situatia, faceti impotriva". "Nu ne dam seama cand ne spun adevarul", imi raspund. "O sa va dati seama, le spun, daca veti trai duhovniceste. Atunci veti putea face aceasta deosebire. Va va instiinta Dumnezeu, ca sa va dati seama".

sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul