Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.
- Gheronda, Sfantul Marcu Ascetul scrie: “O singura patima ne impiedica sa savarsim binele dupa putere: nepasarea. Patima aceasta se vindeca prin rugaciuni si milostenie“[2]. De ce se pomeneste aici de milostenie?

- Fiindca milostenia, bunatatea inmoaie inima si actioneaza precum uleiul in broasca ruginita. Inima impietrita se inmoaie langa sufletele ranite si devine sensibila si smerita. Dumnezeu nu l-a facut pe om invartosat si nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultiva milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu sufera pentru aproapele lor si astfel, din pricina nepasarii, devin incet-incet invartosati.

- Gheronda, ce ne ajuta sa ni se inmoaie inima?

- Pentru ca sa ni se inmoaie inima, trebuie sa ne punem nu numai in situatia celorlalti oameni, ci si a animalelor, chiar si a sarpelui. Sa ne gandim: “Mi-ar place sa fiu sarpe, sa ies putin la soare ca sa ma incalzesc si sa vina altul sa ma loveasca, sa-mi zdrobeasca capul? Nu“. Atunci ni se va face mila si vom iubi chiar si serpii. Daca omul nu se pune in situatia celuilalt, chiar si a animalelor si a insectelor, nu devine “om“.

Inlauntrul durerii se ascunde mai multa dragoste decat in dragostea fireasca. Caci, daca suferi pentru celalalt, il iubesti putin mai mult. Dragoste cu durere inseamna sa strangi in brate pe un frate de-al tau care are demon, iar demonul sa plece. Fiindca dragostea care imbratiseaza, dragostea duhovniceasca cu durere, daruieste fapturilor lui Dumnezeu mangaiere dumnezeiasca, ii ineaca pe demoni, slobozeste suflete si vindeca rani cu balsamul dragostei lui Hristos pe care il varsa.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeste de durere pentru ceilalti, se roaga, mangaie. Si, luand asupra lui durerea celorlalti, este intotdeauna bucuros, caci Hristos ii ia durerea si ii daruieste mangaiere duhovniceasca.

1. Matei 25, 40.
2. Vezi Cuviosul Marcu Ascetul, Cele 200 de capete despre legea duhovniceasca, pf. 64.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

Vindecarea creierului

Fireste, usurarea pe care am simtit-o din clipa în care bătrânul mi-a scos demonul a fost uriasă. Schimbarea mea în bine, din absolut toate punctele de vedere, era de o evidentă mai mult decât izbitoare. Mai aveam însă o problemă serioasă: simteam adesea în tot capul o durere traumatizantă. în plus, exact în mijlocul creierului, acolo unde se află glanda hipofiză, acuzam o durere continuă, chiar dacă nu foarte intensă.

Imi amintesc foarte bine noaptea în care am dobândit brusc toate aceste simptome. Mă aflam în India, în ashramul lui Satyananda din Mongyr. în timp ce dormeam, am primit din exterior un adevărat atac mental. Existau toate temeiurile pentru a conchide că a fost „opera“ lui Niranjan, conducătorul ashramului. în somn, adică exact atunci când mă puteam împotrivi mai putin, m-a luat efectiv în stăpânire si mi-a adus multe vătămări sufletesti. Când m-am trezit, mi-am simtit creierul „sângerând“, ca si când ar fi fost frecat cu smirghel.

Mă aflam acum în coliba bătrânului, în bisericută. Stăteam de vorbă - bătrânul într-o strană, în picioare, iar eu lângă el. La un moment dat i-am spus:

- Părinte, nu sunt bine, mi-au făcut ceva la cap.

I-am explicat tot ce mi se întâmplase. M-a privit cu bunătate, dar n-a spus nimic. Si-a întins doar mâna si m-a mângâiat pe cap. A tinut mâna ceva mai mult aproape de urechea mea dreaptă.

Am simtit îndată o putere dulce iesind din mâna sa si pătrunzându-mi în tot capul. Sufletul mi s-a umplut de liniste, de pace, de sigurantă. Senzatia a durat foarte putin, doar câteva secunde, la capătul cărora mă însănătosisem cu desăvârsire. Dispăruseră complet toate simptomele, durerile, traumele, ba chiar si cele mai firave semne de surmenaj. Mă simteam literalmente posesorul unui creier nou, nefolosit, ca si când abia atunci m-as fi născut.

M-am bucurat nespus, fără să fiu deloc surprins. Toate aceste fenomene îmi apăreau deja ca fiind cât se poate de firesti. Stiam foarte bine că bătrânul era împodobit si slăvit de Hristos cu multe harisme. Nici n-am mai simtit nevoia de a discuta cu el despre această întâmplare, ci am luat binecuvântare si am plecat.

Desigur, vorbim aici despre minuni, despre lucruri cu totul mai presus de fire. Oricine si-ar putea închipui că în mod normal ar fi trebuit să scot strigăte de fericire, să sar până în tavan, să izbucnesc în lacrimi, în exclamatii de multumire... însă bătrânul era atât de simplu, se purta atât de natural si de degajat, încât se pare că m-a influentat si pe mine în felul cum înfruntam toate evenimentele. De altfel, ce mare lucru era pentru Atotputernicul Dumnezeu să mă tămăduiască de orice suferintă?

Vreau să subliniez încă o dată caracterul radical diferit al repercusiunilor pe care le aveau asupra sufletului si trupului meu energiile yoghinilor, pe de o parte, si energiile bătrânului, pe de alta. în primul caz, rezultatul se dovedea de fiecare dată traumatizant; în cel de-al doilea, primeam totdeauna vindecare de bolile sufletesti sau trupesti.

Fireste, explicatiile si interpretările yoghinilor sunt din cele mai diverse. Ei se străduiesc să-si prezinte metoda ca pe un foarte mare dar, ca pe un produs al evolutiei în plan spiritual, cu consecinte din cele mai benefice asupra individului. Fără îndoială, sunt multi cei care ascultă aceste teze si se mărginesc să le analizeze strict teoretic, filosofând inepuizabil pe seama diverselor nuante si asumându-si la nivelul abstract, după criterii pur subiective, o gamă mai largă sau mai restrânsă de învătături yoghine. Cad în această cursă cei care fie nu le-au experimentat pe viu, fie n-au avut încă privilegiul de a intra în posesia termenilor de comparatie. Este usor de urmărit si de înteles psihologia omului care, întrucât pe de o parte i se întâmplă lucruri neobisnuite si necunoscute, iar pe de altă parte i se serveste prompt si abil o anumită cheie de interpretare a acestor fenomene, nu mai are timpul si dispozitia necesare unei evaluări profunde si riguroase, tocmai pentru că evenimentele si explicatiile se succed într-un ritm alert, asa încât sfârseste prin a ceda bulversat, cu convingerea că progresează spiritual, în vreme ce el se îndreaptă, în realitate, spre o tragedie poate insurmontabilă.

Imi amintesc de cazul foarte interesant al unui swami din India care înnebunise în urma practicilor yoga. Ei afirmau cu entuziasm că gurul 1-a înnebunit pentru a-1 elibera de ratiunea care i-ar fi fost o piedică serioasă în calea evolutiei spirituale! Ce fel de „progres spiritual“ este acela în care omul se distruge cu desăvârsire? Efortul duhovnicesc al crestinilor tinteste, dimpotrivă, spre dobândirea întelepciunii si luminarea mintii, nicidecum spre accederea la nebunie, inconstientă sau idiotizare... Este încă o ilustrare a varietătii de pericole pe care le presupune yoga.

In ashram, prietena mea avea hemoragii atât de puternice încât nu se putea ridica din pat, iar ei sustineau că prin puterea gurului i se oferise această binecuvântare, pentru a se curăta de karma ei! Este demn de remarcat faptul că, în primă instantă, am fost la un pas de a accepta o asemenea explicatie. Aveam, din fericire, să ne edificăm destul de curând asupra perfidiei acestor oameni...

Bătrânul spunea: „Diavolul nu se poate ascunde pentru mult timp; tot va iesi vreo cornită din sac... Dar el ce face? Dacă îl întrebi ce se vede iesind din sac, o să-ti spună că nu e o cornită, ci o vânătă“. Folosea acest exemplu anecdotic pentru a atrage atentia asupra înselătoriilor la care obisnuiesc să recurgă tatăl minciunii, insuflatorul rătăcirii, si nefericitii săi slujitori.

Dacă răul s-ar înfătisa ca atare, atunci cu sigurantă că majoritatea covârsitoare a oamenilor l-ar evita, măcar din dorinta de a nu se vătăma pe ei însisi. Răul trebuie asadar să se camufleze, să-si confectioneze într-un fel sau altul aparenta frumosului, a binelui, pentru ca oamenii să-1 poată accepta si asuma. în acelasi fel, pentru a nu risca izolarea, oamenii răi sunt nevoiti să se prezinte mai întâi ca virtuosi. De asemenea, ei se vor strădui întotdeauna să-i calomnieze pe cei cu adevărat virtuosi, pentru a-si asigura prim-planul confortabil din care să-si pună în aplicare nestingheriti toate proiectele.

Capitol din cartea "Marii initiati ai Indiei si Parintele Paisie"

Suferintele unui sfant

“Ma doare de doua ori. O data ca prevad o situatie si strig ca sa prevenim un rau ce e pe cale sa se produca si o data ca nu se da importanta - poate nu din dispret - si se face raul, iar abia dupa aceea vin (oamenii) ca sa ii ajut. Acum inteleg cat au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n-au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, iar ceilalti erau indiferenti. Iar cand a venit vremea si i-a ajuns mania lui Dumnezeu din pricina nepasarii lor, erau chinuiti si aceia (proorocii) impreuna cu ei. Cel putin atunci la atat ajungea mintea oamenilor: lasau pe Dumnezeu si se inchinau idolilor. Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare. N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea“.
(Din: “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)