Cel care urmăreşte facerile de bine ale lui Dumnezeu învaţă să se lase în purtarea de grija dumnezeiască. După aceea se simte ca pruncul în leagănul său care, dacă îl lasă mama lui pentru puţin, începe sa plângă până ce va veni iarăşi lângă el. A se încrede cineva în Dumnezeu este mare lucru. Când am mers pentru prima dată în Sfânta Mănăstire Stomiu, nu aveam unde să stau. Toată mănăstirea era plină de moloz. Am aflat un colţ, lângă o îngrăditură, am pus ceva pe deasupra ca acoperiş şi acolo îmi petreceam nopţile şezând, deoarece nu încăpeam să mă întind. Intr-o zi vine la mine un ieromonah, cunoscut de-al meu, şi-mi spune: “Bine, dar cum stai aici?“. “De ce“, ii spun, “mirenii au avut mai mult decât noi?“Când l-au spus lui Kanaris[6], atunci când a cerut împrumut, “nu-ti putem da pentru că nu ai patrie?», acela a răspuns: «Vom dobândi patrie». Dacă un om mirean a avut atâta credinţă, noi să nu avem încredere în Dumnezeu? Dacă Maica Domnului a iconomisit să mă aflu aici, nu se va îngriji de mănăstirea ei, atunci când va veni ceasul? Şi într-adevăr, cum le-a iconomisit încet-încet pe toate Maica Domnului! Imi aduc aminte că atunci când meşterii turnau beton ca să facă placa la chiliile ce au ars, nu ajungea cimentul. Lipsea o treime ca să se termine placa. Vin meşterii şi-mi spun: “Se termină cimentul. Să punem mai puţin ca să ne ajungă pentru toată placa?“Nu”, le spun. “Continuaţi normal“. Să aducem altul, nu se putea, pentru că animalele erau la câmp. Trebuia să meargă meşterii două ore până la Konita şi două ore până la câmp, ca să afle animalele. Când să meargă şi când să se întoarcă? După aceea oamenii aveau treburile lor, nu mai puteau veni în altă zi. Văd că au aruncat totul pe două treimi de placă. Am intrat în bisericuţă şi spun: “Ce vom face acum, Maica Domnului? Te rog, ajută-ne“. După aceea am ieşit afară…
- Şi ce s-a petrecut. Părinte?
- Şi placa s-a terminat şi cimentul a prisosit.
- Meşterii au înţeles?
- Cum să nu înţeleagă? Uneori ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului este foarte mare!
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu ii poarta de grija omului. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu ii poarta de grija omului. Afișați toate postările
vineri, 23 ianuarie 2009
Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu
“- Parinte, Avva Macarie spune ca Dumnezeu ne da bunatatile ceresti, si credem aceasta. Dar trebuie sa credem ca ne va da si cele pamantesti, care nu sunt atat de importante?
- Care pamantesti?
- Cele de care avem trebuinta.
- Da, bine ai spus. Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are trebuinta.
- Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?
- Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu - si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija - toate celelalte ni se vor da. Va lasa Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.
Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem. Cand am mers sa pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gandit deloc ce o sa se intample cu mine in pustie printre oameni necunoscuti: ce voi manca, cum voi trai. Sihastria Sfintei Epistimia unde aveam de gand sa locuiesc era de multi ani parasita, nelocuita. Deoarece nu voiam sa ingreuiez manastirea n-am cerut nimic. Imi aduceau totuşi puţină pâine de la manastire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a spus: “Căutaţi mai întâi împăratia lui Dumnezeu“? Şi apa era foarte putină, nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi imi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuţit cele doua parti de o piatră, am luat şi un lemn şi am începui sa fac iconiţe sculptate. Lucram şi rosteam şi rugaciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile il făceam în 11 ore, şi nu numai că nu duceam lipsa dai îi ajutam şi pe copiii de beduini. Pentru o perioada de timp făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam sa fac lucru de mana, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Daca le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: “Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?“. Şi astfel am hotărat sa limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. In partea cealaltă era pustie. Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră si imi spune: “Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi“. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, incat n-am mai putut să-mi tin lacrimile. Vezi cum rânduieste Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul. “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“, spunea. După aceeea venea altul şi spunea: “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“.
- Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?
- Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Care pamantesti?
- Cele de care avem trebuinta.
- Da, bine ai spus. Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are trebuinta.
- Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?
- Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu - si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija - toate celelalte ni se vor da. Va lasa Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.
Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem. Cand am mers sa pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gandit deloc ce o sa se intample cu mine in pustie printre oameni necunoscuti: ce voi manca, cum voi trai. Sihastria Sfintei Epistimia unde aveam de gand sa locuiesc era de multi ani parasita, nelocuita. Deoarece nu voiam sa ingreuiez manastirea n-am cerut nimic. Imi aduceau totuşi puţină pâine de la manastire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a spus: “Căutaţi mai întâi împăratia lui Dumnezeu“? Şi apa era foarte putină, nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi imi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuţit cele doua parti de o piatră, am luat şi un lemn şi am începui sa fac iconiţe sculptate. Lucram şi rosteam şi rugaciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile il făceam în 11 ore, şi nu numai că nu duceam lipsa dai îi ajutam şi pe copiii de beduini. Pentru o perioada de timp făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam sa fac lucru de mana, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Daca le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: “Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?“. Şi astfel am hotărat sa limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. In partea cealaltă era pustie. Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră si imi spune: “Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi“. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, incat n-am mai putut să-mi tin lacrimile. Vezi cum rânduieste Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul. “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“, spunea. După aceeea venea altul şi spunea: “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“.
- Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?
- Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)