Omul duhovnicesc este plin de durere pentru ceilalti

- Cate greutati intampinati la Coliba, Gheronda! Vin acolo bolnavi psihic, consumatori de droguri…

- Aici se vede daca avem dragoste adevarata. In persoana fratelui nostru Il vedem pe Hristos. Caci tot ce facem ca sa-l odihnim pe fratele nostru este ca si cum o facem pentru Insusi Hristos. “Intrucat ati fracut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut”[1].

Intr-o zi a venit la Coliba un copil indracit impreuna cu tatal sau. In acel moment a venit si un cunoscut de-al meu, iar eu l-am luat pe tatal copilului deoparte ca sa-i spun cateva lucruri, caci din cauza lui se indracise copilul. Bietul de el era intr-o stare jalnica. Ditamai flacaul si-i curgeau mucii… Cand cunoscutul meu l-a vazut, s-a apropiat de el, si-a scos batista, i-a sters nasul si a bagat-o iarasi in buzunar. Si-a scos apoi crucea de aur de la gat si a pus-o la gatul copilului. Dar nu lucrul acesta era atat de important, cat sa fi vazut cu cata dragoste, cu cata afectiune a sters nasul copilului – de-ati fi vazut in ce hal era! Am ramas impresionat. L-a durut pentru el ca pentru un frate. Daca nu-l simtea ca pe un frate, ar fi facut aceasta? Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar! Dar daca nu-l simti ca pe un frate, este ca un corp strain: putin sa te atinga, imediat sari in sus; putin scuipat sa cada pe tine, te duci repede sa te speli.

De vreme ce Bunul Dumnezeu ne-a dat daruri din belsug si n-a ingaduit sa vina vreo nenorocire peste noi, trebuie sa ne doara pentru aproapele nostru care se chinuieste. Vedem, de pilda, un infirm. Daca ne gandim: “Cum m-as simti eu daca as fi infirm si nu as putea sa merg?“, ne va durea pentru el. Sau, daca cineva are probleme ne cere ajutorul, imediat trebuie sa ne gandim: “Daca aveam eu problemele lui, nu voiam, oare, sa fiu ajutat?“, si asa ne va durea pentru el. Si prin incercari de trece cineva, daca are dragoste adevarata, cu durere, isi uita propria durere si sufera pentru celalalt. Eu, cand celalalt imi vorbeste despre durerea lui, chiar si pe cioburi de sticla sa stau sau pe spini sa pasesc, nu simt nimic.
- Gheronda, Sfantul Marcu Ascetul scrie: “O singura patima ne impiedica sa savarsim binele dupa putere: nepasarea. Patima aceasta se vindeca prin rugaciuni si milostenie“[2]. De ce se pomeneste aici de milostenie?

- Fiindca milostenia, bunatatea inmoaie inima si actioneaza precum uleiul in broasca ruginita. Inima impietrita se inmoaie langa sufletele ranite si devine sensibila si smerita. Dumnezeu nu l-a facut pe om invartosat si nemilostiv, ci oamenii sunt cei care nu cultiva milostivirea pe care le-a dat-o Dumnezeu; nu sufera pentru aproapele lor si astfel, din pricina nepasarii, devin incet-incet invartosati.

- Gheronda, ce ne ajuta sa ni se inmoaie inima?

- Pentru ca sa ni se inmoaie inima, trebuie sa ne punem nu numai in situatia celorlalti oameni, ci si a animalelor, chiar si a sarpelui. Sa ne gandim: “Mi-ar place sa fiu sarpe, sa ies putin la soare ca sa ma incalzesc si sa vina altul sa ma loveasca, sa-mi zdrobeasca capul? Nu“. Atunci ni se va face mila si vom iubi chiar si serpii. Daca omul nu se pune in situatia celuilalt, chiar si a animalelor si a insectelor, nu devine “om“.

Inlauntrul durerii se ascunde mai multa dragoste decat in dragostea fireasca. Caci, daca suferi pentru celalalt, il iubesti putin mai mult. Dragoste cu durere inseamna sa strangi in brate pe un frate de-al tau care are demon, iar demonul sa plece. Fiindca dragostea care imbratiseaza, dragostea duhovniceasca cu durere, daruieste fapturilor lui Dumnezeu mangaiere dumnezeiasca, ii ineaca pe demoni, slobozeste suflete si vindeca rani cu balsamul dragostei lui Hristos pe care il varsa.

Omul duhovnicesc este tot o durere. Se topeste de durere pentru ceilalti, se roaga, mangaie. Si, luand asupra lui durerea celorlalti, este intotdeauna bucuros, caci Hristos ii ia durerea si ii daruieste mangaiere duhovniceasca.

1. Matei 25, 40.
2. Vezi Cuviosul Marcu Ascetul, Cele 200 de capete despre legea duhovniceasca, pf. 64.

Cuviosul Paisie Aghioritul, “Patimi si virtuti“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2007

Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre bine

- Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?

- Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâh­nească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului - Golgota îl numeam - am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde, cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.

Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. Când eram în Sfânta Mănăstire Filoteu voiam să merg în pustie, mă gândeam să plec într-o insulă pustie. Ma înţelesesem deja cu un barcagiu să vină să mă duca, dar în cele din urmă n-a venit. A fost iconomia lul Dumnezeu, pentru că eram încă neexperimentat şi aş fi păţit mare vătămare în acea insulă pustie; m-ar fi omorât diavolii. Dacă n-am putut merge acolo, mi-am îndreptat gândul spre Katunakia. Iubeam pustia Katunakiei şi de aceea mă rugam şi mă pregăteam sa merg acolo. Voiam să pustnicesc alături de Bătrânul Petru[7], un părinte foarte duhovnicesc. Insă mi s-a întâmplat un fapt care m-a silit să merg în Koniţa şi nu la Katunakia. Intr-o seară după Pavecernită, m-am retras la chilia mea şi m-am rugat până târziu. Către ora 11 m-am întins să mă odihnesc puţin. La ora 1 şi jumătate m-a sculat toaca mănăstirii ce ne chema la biserică. Am încercat să mă scol, dar a fost cu neputinţă. O pu­tere nevăzută mă ţinea nemişcat. Am înţeles că se întâmplă ceva. Am rămas înlemnit în pat până la ora 12 la amiază. Mă puteam ruga, puteam gândi, dar nu mă puteam mişca deloc. In timp ce mă aflam în această stare, am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia şi în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa. Mi-am întors cu bucurie ochii spre Katunakia. Dar atunci o voce - era a Maicii Domnului - mi-a spus clar: “Nu te vei duce la Katunakia, ci te vei duce la Mănăstirea Stomiu“. “Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume?“, am spus. Am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi cu asprime: “Să te duci să întâlneşti cutare persoană, care te va ajuta mult“. Şi îndată am fost dezlegat de acea legătură nevăzută, iar inima mi s-a umplut de har dumnezeiesc. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului. “Aceasta este voia lui Dumnezeu“, mi-a spus acela. “Dar să nu povesteşti nimănui întâmplarea. Spune că din motive de sănătate - în vremea aceea vărsăm sânge - va trebui să ieşi din Sfântul Munte şi du-te“. Altceva voiam, dar Dumnezeu avea planul Lui. M-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu să reînnoiesc această mănăstire şi astfel să-mi împlinesc o făgăduinţă pe care o făcusem Maicii Domnului încă de când eram în armată, atunci cu războiul. “Maica Domnului“, am spus atunci, “ajută-mă să mă fac călugăr şi voi lucra trei ani ca să-ti refac mănăstirea ta cea arsă“. Dar precum s-a dovedit mai pe urmă, motivul principal pentru care Maica Domnului m-a trimis acolo a fost ca să ajut să se întoarcă la Ortodoxie cele 80 de familii care deveniseră protestante.

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, in Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puţin şi s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut şi deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respiraţia sa s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat unul ce a trecut pe acolo a văzut gaura şi s-a întrebat: “Ce este aici, izvor?“. A lovit cu bastonul, iar cel beat a strigat: “Oh!“. Şi astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească acel om.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Despre oamenii sensibili

“Chiar daca omul nesimtitor va fi lovit cu toate lemnele, il va durea numai trupul. In timp ce acel sensibil si ravnitor se raneste adanc si cu un cuvant si, simtind si greseala cea mai mica, o socoteste de multe ori ca un pacat foarte mare; el sufera chiar si o hemoragie duhovniceasca atunci cand oamenii nesimtitori vin fara de niciun discernamant sa-i curete o mica rana cu unghii salbatice“.
“Cei sensibili si afectivi, care pe toate le tin cu scumpatate, de obicei sunt nedreptatiti de cei nesimtitori prin cedarile continue pe care ei le fac (acelora) din dragoste; insa dragostea lui Dumnezeu se afla totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptatesc si ei insisi din exagerata lor sensibilitate, marindu-si micile lor pacate sau incarcandu-se cu pacate straine, dar iarasi Dumnezeu ii indulceste cu bunatatea Sa paradisiaca, intarindu-i totodata si duhovniceste. Cei care ranesc sau nedreptatesc pe oamenii sensibili launtric nu sunt oameni“.
“Unii sufera de egoism cand li se fac observatii. Insa nu toti cei care sufera cand li se fac observatii au si egoism, ci multi din multa filotimie si mare sensibilitate isi maresc greselile lor si din pricina greutatii in plus ce o ridica (fiind sensibili) se incovoaie. De aceea e necesar sa luam aminte la sufletele sensibile, care au multa filotimie, sa nu le nedreptatim (socotind ca ar avea chipurile mult egoism), ca sa nu le ranim si sa le facem netrebnice“.
“Pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, pentru ca mai apoi sa-si deschida si el inima sa”.
“Ucenicul, mai ales la inceput, are nevoie de mare afectiune pentru a nu creste dezavantajat, deoarece multi copii in lume au parinti, dar nu putini dintre ei, din pacate, fie ca au, fie ca n-au parinti, tot una le este, deoarece nu stiu ce inseamna afectiunea, ci numai nemultumirile“.
“Pe cel foarte smerit si sensibil nu trebuie sa-l mustram cu asprime, deoarece se poate incarca cu mai multa greutate decat a gresit si e in primejdie sa se indoaie“.
“Sufletul mare si gingas (sensibil) nu se foloseste de cercetarea minutioasa a pacatelor sale, pana ce se va intari duhovniceste, pentru ca vicleanul il lupta atunci cu sensibilitatea exagerata, ca sa-i creeze neliniste. Vicleanul nu merge contra noastra, ci potrivit cu apele noastre. Adica incearca sa mareasca hohotele si mahnirea ca sa intrsiteze sufletul si sa-l inece cu neliniste”.
“Cei sensibili vor trebui sa fie foarte atenti la prihanirea de sine, pentru ca vicleanul incearca sa-i aduca la deznaddejde (prin sensibilitate exagerata). Prihanirea de sine va trebui sa fie insotita tordeauna de nadejdea in Dumnezeu. In cazul acesta, daca cineva simte neliniste va trebui sa inteleaga ca aghiuta si-a bagat coada sa”.
“Daca cel fara discernamant il mustra pe cel sensibil mult il raneste. Aceasta ar fi ca si cum un om salbatic ar lua o perie de sarma groasa si ar curati o mica urdoare de la ochiul unui prunc”.
“Diavolul nu merge contra. Daca exista o pornire, impinge si el ca sa-l chinuiasca si sa-l insele pe om. Pe cel sensibil, de pilda, il face suprasensibil. Cand ai dispozitie sa faci metanii, te impinge si diavolul sa faci peste puterea ta - si daca puterile tale sunt limitate, iti creeaza o stare nervoasa, pentru ca nu-ti poti face ale tale, si in continuare iti creeaza neliniste cu o deznadejde usoara la inceput, dupa care urmeaza… Cand simtim neliniste nevoindu-ne, sa stim ca nu ne miscam in spatiul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e tiran ca sa ne sufoce. Fiecare sa se nevoiasca cu marime de suflet, potrivit cu puterile lui, si sa cultive filotimia, ca sa-i sporeasca dragostea de Dumnezeu. Atunci va fi manat de filotimie si nevointa lui (adica multele metanii, multele postiri, etc.) nu vor fi nimic altceva, fara numai exploziile dragostei sale - si va inainta cu noblete duhovniceasca. Adica nu trebuie sa se nevoiasca cineva cu acrivie bolnavicioasa si sa se sufoce de neliniste luptandu-se cu gandurile, ci sa-si simplifice nevointa sa si sa nadajduiasca in Hristos, iar nu in el insusi. Hristos este dragoste, bunatate si mangaiere, si niciodata nu sufoca, ci are din belsug oxigen duhovnicesc, mangaiere duhovniceasca. Una este lucrarea duhovniceasca subtire si altceva este acrivia bolnavicioasa, care inabusa cu nelinistea launtrica din pricina silirii exterioare fara discernamant, care sparge si capul cu durerile de cap“.

Cuviosul Paisie Aghioritul despre oamenii sensibili - cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii