Tinerii să treacă examenele curăţiei

Astăzi au venit vreo două-trei studente şi mi-au spus: “Părinte, faceţi rugăciune să trecem la examene”. Iar eu le-am spus:

“Mă voi ruga să treceţi la examenele curăţiei. Acesta este lucrul cel mai important. Toate celelalte se vor aranja după aceea“.

Nu le-am spus bine? Da, astăzi este mare lucru să vezi pe feţele tinerilor modestia, curăţia! Lucru foarte mare!

Vin unele tinere, sărmanele, cu inimile rănite. Trăiesc în neorînduială cu diferiţi tineri şi nu înţeleg că scopul acelora nu este curat şi se consumă: “Ce să fac. Părinte?”, mă întreabă. “Cârciumarul este prieten cu beţivul, dar nu-l ia de ginere pentru fata lui”.

“Să rupeţi legăturile. Dacă vă iubesc cu adevărat, vor preţui aceasta. Dar dacă vă vor lăsa, înseamnă că nu vă iubesc, iar voi veţi câştiga timp”.

Vicleanul exploatează vârsta tânără, care are pe deasupra şi aprinderea trupească, încercând să-i distrugă pe tineri în această perioadă dificilă prin care trec. Mintea nu este coaptă încă, există o mare lipsă de experienţă, iar depuneri duhovniceşti deloc. De aceea, la această vârstă critică, tânărul trebuie să simtă mereu nevoia sfaturilor celor mai mari, ca să nu alunece pe panta dulce a povârnişului lumesc, care după aceea îi va umple sufletul de nelinişte şi-l va depărta veşnic de Dumnezeu.

Inţeleg că pentru un copil normal nu este uşor să se afle încă din tânăra sa vârstă într-o astfel de stare duhovnicească, încât să nu facă distincţia: “nu mai este parte bărbătească şi femeiască” . De aceea Părinţii duhovniceşti recomandă să nu petreacă băieţii cu fetele, oricât de duhovniceşti ar fi, pentru că vârsta este aceea care nu ajută şi diavolul exploatează tinereţea. De aceea mai de folos este ca tânărul să fie considerat chiar şi prost de fete (sau fata de băieţi) pentru înţelepciunea şi curăţia lui duhovnicească, şi să ducă această cruce grea. Aşadar, în această Cruce se ascunde toată puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi atunci tânărul va fi mai puternic decât Samson şi mai înţelept decât Solomon. Iar atunci când merge pe stradă, este mai bine să se roage şi să nu privească la dreapta sau la stânga, chiar dacă ar fi luat în nume de rău de rudenii – că le dispreţuieşte, chipurile – şi nu le vorbeşte, decât să privească cu curiozitate şi să se vatăme, fiind luat astfel în nume de rău chiar şi de oamenii lumeşti, care gândesc numai cu vicleşug. De o mie de ori este mai bine să fugă ca o fiară sălbatică de oameni după terminarea slujbei Bisericii, ca să-şi păstreze curăţia sa duhovnicească şi tot ce a dobândit de la Biserică, decât să stea şi să caşte gura la haine de blană (sau tânăra la cravate) şi astfel să se sălbăticească duhovniceşte din pricina zgârieturilor ce i le va face cel viclean în inimă.

Este adevărat că lumea, din păcate, s-a stricat, căci ori pe unde ar trece un suflet care vrea să se păstreze curat se va murdări. Cu diferenţa că Dumnezeu nu va cere aceleaşi lucruri pe care le cerea în vremurile mai de demult de la un creştin care voia să se păstreze curat. Este nevoie de bărbăţie ca tânărul să se nevoiască spre a evita pricinile păcatului, iar de aici înainte Hristos va ajuta. Dacă se va sălăşui în sufletul lui, dragostea dumnezeiască este atât de fierbinte, încât are putere să ardă orice altă dorinţă şi imagine necurată. Când se va aprinde acest foc, atunci va simţi şi acele desfătări dumnezeieşti care nu se pot compara cu nici o altă plăcere. Când va gusta acea mană cerească, nu-l vor mai atrage roşcovele sălbatice. De aceea trebuie să ţină cu tărie cârma, să-şi facă semnul crucii şi să nu se teamă. Iar pentru mica lui nevoinţă va lua desfătarea cerească. In vremea ispitei este nevoie de bărbăţie, şi atunci Dumnezeu va ajuta în chip minunat.

Mi-a povestit bătrânul Augustin că a mers ca începător la o mănăstire din Rusia, care era patria sa. Acolo aproape toţi călugării erau bătrâni şi de aceea i-au dat ascultare să ajute pe un slujitor al mănăstirii la pescuit, pentru că mănăstirea se întreţinea din pescuit. Intr-o zi a venit fata slujitorului şi a spus tatălui ei să meargă repede acasă pentru o treabă urgentă, rămânând aceea să ajute. Dar ispititorul a aprins-o pe nenorocită şi, fără să se gândească, s-a repezit asupra fratelui cu intenţii păcătoase. In clipa aceea Antonie – acesta era numele lui de mirean – s-a pierdut, căci a fost luat prin surprindere. Şi-a făcut cruce şi a zis: “Hristoase al meu, mai bine să mă înec decât să păcătuiesc”, şi a sărit de pe mal în adâncul râului. Dar Bunul Dumnezeu, văzând marele eroism al tânărului curat, care a procedat ca un nou Martinian, ca să se păstreze curat, l-a ţinut deasupra apei şi nici măcar nu s-a udat. „Deşi am sărit cu capul în jos, mi-a spus, nu mi-am dat seama cum m-am aflat în picioare pe apă fără să mi se ude nici măcar hainele”. In clipa aceea a simţit şi o pace lăuntrică şi o dulceaţă nespusă, care au făcut să dispară cu totul orice gând păcătos şi orice iritare trupească pe care i le pricinuise fata mai înainte prin gesturile ei necuviincioase. Când fata a văzut după aceea pe Antonie în picioare deasupra apei, a fost mişcată de această mare minune şi a început să plângă, pocăindu-se pentru greşeala ei.

Hristos nu cere lucruri mari de la noi ca să ne ajute în nevoinţa noastră. El aşteaptă lucruri mici de la noi. Un tânăr mi-a spus că a mers la Patmos să se închine şi diavolul i-a întins acolo o cursă. Aşa cum mergea, o turistă s-a repezit la el şi l-a îmbrăţişat. Acela a îmbrâncit-o şi a spus: “Hristoase al meu, eu am venit să mă închin; n-am venit să fac dragoste!“, şi a fugit. Seara, la hotel, în vremea rugăciunii sale, L-a văzut pe Hristos în lumina necreată. Aţi văzut de ce s-a învrednicit pentru o îmbrâncitură? Altul se nevoieşte ani întregi şi face mare nevoinţa şi nu ştiu dacă se va învrednici de aşa ceva. Iar acesta a văzut pe Hristos numai pentru că s-a împotrivit ispitei. Fireşte, lucrul acesta l-a întărit foarte mult duhovniceşte. (…)

Vezi alţi tineri în ce stare ajung! Odată a venit aici la Colibă un tânăr cu unchiul său, care era mai în vârstă, şi mi-a spus: “Fă rugăciune pentru o fată. Şi-a rupt coloana vertebrală într-un accident. Conducea tatăl ei şi l-a furat somnul. Acela a murit, iar fata s-a lovit. Să-ţi dau şi o fotografie a ei”. “Nu e nevoie”, îi spun. Acesta însă insista. Aşadar iau fotografia şi, ce să văd! Fata era întinsă jos şi o ţineau doi. “Ce legătură are acesta cu ea?”, îl întreb pe tânăr. “Este un prieten”, îmi răspunde. “Dar o va lua de soţie?”. „Nu, sunt numai prieteni”, îmi spune. „Nu lua în nume de rău copiii, îmi spune unchiul tânărului, aşa sunt tinerii astăzi”. „Voi face rugăciune, mi-am spus în sinea mea, să se îndrepte nu coloana ei vertebrală, ci mintea ei şi a ta, omule nenorocit”. Unde este cuviinţa de altă dată? Pentru fapta aceasta unchiul lui trebuia să-l ocărască. Copii duhovniceşti… să aibă duhovnic şi să ajungă într-o astfel de stare. Chiar de ar fi luat-o, nu avea nici un motiv să stea întinsă aşa între amândoi. Iar acela insista să-mi arate fotografia şi nu se gândea că lucrul acesta nu este cuviincios. Pe mine nu mă deranjează, dar nu este corect. Ce familie vor întemeia aceşti copii? Dumnezeu să lumineze tineretul ca să-şi revină.

Odinioară, cu ce jertfă îşi păstrau fetele curăţia lor! Imi aduc aminte, în timpul războiului, nişte ţărani împreună cu animalele lor fuseseră blocaţi de zăpadă pe o înălţime în timp ce lucrau. Bărbaţii au făcut nişte adăposturi din crengi sub brazii încărcaţi de zăpadă, ca să se apere de frig. Iar femeile au fost adăpostite într-un loc mai călduros de consăteni. O tânără şi o bătrână ce erau dintr-un sat îndepărtat au fost nevoite să intre şi ele într-unul din aceste adăposturi de brad.

Dar, din păcate, sunt unii necredincioşi şi răi, care nu sunt mişcaţi sufleteşte nici în timp de război. Nu-i doare pentru cei de alături, care sunt răniţi sau mor, ci dacă află prilej, doresc chiar să şi păcătuiască, deoarece se tem ca nu cumva să fie ucişi şi să nu mai apuce să se desfăteze, în timp ce ar trebui să se pocăiască, cel puţin în ceasul primejdiei. Unul ca aceştia, care în timp de război, aşa cum am spus, nu se gândesc să se pocăiască, ci să păcătuiască, o necăjea atât de mult pe acea fată, încât ea a fost nevoită să plece. A preferat să îngheţe de frig, chiar să şi moară afară în frig, decât să-şi piardă cinstea. Sărmana bătrână, văzând că fata a plecat, a mers şi ea pe urmele ei şi a aflat-o – cale de jumătate de oră mai jos – sub o streaşină mică a unei bisericuţe a Sfântului Ioan Botezătorul. Cinstitul Inaintemergător s-a milostivit de tânăra cea curată şi a povăţuit-o la bisericuţa lui, pe care fata nu o ştia. Dar ce a făcut Cinstitul Inaintemergător în continuare? S-a arătat unui militar [militarul era insusi Cuviosul Paisie, in timpul razboiului civil, cand era militar, n.n.] în somn, şi i-a spus sa mearga la bisericuţa sa cât mai repede. Aşadar militarul se scoala şi porneşte noaptea prin zăpadă spre bisericuta, caci ştia cam pe unde se află. Dar ce să vadă? O bătrâna si o tânără cu picioarele în zăpadă până la genunchi, învineţite şi înlemnite de frig. Militarul a deschis indata bisericuţa, au intrat înăuntru şi şi-au revenii oarecum. Militarul n-a avut nimic să le dăruiască în afară de fular şi câte o mănuşă la fiecare, şi le-a spus sa-si încălzească mâinile cu ele. Apoi i-au povestit de ispita ce au înfruntat-o. “Bine, dar cum ai hotărat sa pleci noaptea prin zăpadă şi încă înspre un loc necunoscut?“, a întrebat-o militarul. “Eu numai aceasta puteam să fac, dar am crezut că Hristos o să ma ajute”, a răspuns aceea. Atunci militarul le-a spus aşa dintr-o dată, nu ca să le mângâie, ci durându-l pentru ele: „Vi s-au terminat durerile voastre. Mâine veţi fi la casele voastre”. S-au bucurat mult de cuvintele acestea, care le-au mai încălzit oarecum. Şi într-adevăr, Compania de Transporturi Montane a deschis drumul şi a doua zi dimineaţa maşinile de transport militare au fost acolo şi astfel sărmanele au mers la casele lor.

Astfel de tinere îmbrăcate cu harul dumnezeiesc – şi nu cele dezbrăcate de harul dumnezeiesc – trebuie admirate si lăudate. După aceea, dobitocul acela – Dumnezeu mă ierte – a mers şi a raportat comandantului ca militarul cutare a spart uşa bisericuţei şi a băgat inlauntru animalele de transport, adică catâri. Dar comandantul îi spuse: “Nu cred ca acela să facă aşa ceva!”. Şi în cele din urmă ticălosul a ajuns la închisoare.

“Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003

Sa facem binele din dragoste pentru Hristos

- Parinte, ma tem atunci cand ma gandesc la anii grei ce ne asteapta.
- De ce te temi? Oare vei merge in iad sa te chinuiesti impreuna cu diavolii? Sa spui: “Ajuta-ma, Hristoase al meu, sa merg in rai ca sa nu Te mahnesc, pentru ca este dureros ca dupa atatea cate ai facut pentru mine sa ma stii in iad”, aceasta o inteleg. Dar sa vrei sa mergi in rai ca sa nu te chinuiesti, aceasta nu are marime de suflet. Nu o spun aceasta ca sa lasam viata noastra sa devina dezordonata, sa facem neoranduiala si sa mergem in iad, dar de multe ori intra egoismul la mijloc si spunem: “sa fac binele ca sa nu pierd raiul”. Insa de am avea marime de suflet, am cugeta: “Atatia oameni vor merge in iad, sarmanii, care nici in aceasta viata nu au simtit macar putin bucurie adevarata, iar eu ma gandesc la mine?”. Sincer va spun, nu ma preocupa unde voi merge. Pe mine m-am lepadat demult. Nu ca vreau sa fiu departe de Hristos si de aceea nu ma preocupa faptul daca merg in rai, dar scopul meu nu este sa fac binele ca sa merg in rai. “Chiar de ma vei lepada, Hristoase al meu, tot multumit voi fi; nu sunt vrednic de rai”.
Astazi viata noastra a devenit lipsita de bucurie si grea pentru ca s-a imputinat eroismul, marimea de suflet. Chiar si oamenii duhovnicesti gandesc negustoreste. Ajung sa traiasca o viata, chipurile, duhovniceasca, dar de fapt cauta sa se desfateze de orice pana acolo incat sa nu se osandeasca. Unii ca acestia socotesc: “Asta osandeste? Nu osandeste. Deci ma pot desfata de ea”. In problema postului spun: “Maine este vineri. In seara asta pot sa mananc carne pana la douasprezece fara cinci. Asadar ada sa mancam! Dupa douasprezece nu mai merge; se schimba ziua; este pacat”. Adica vor ca nici raiul sa nu-l piarda, dar si in aceasta viata sa se desfateze. Si astfel prin prisma acestei cugetari negustoresti a lor vad si cele despre pacat si cele despre iad. Insa de ar fi gandit cu marime de suflet, ar fi spus: “Hristos S-a rastignit si a suferit atatea pentru mine si eu sa-L ranesc cu o fapta pacatoasa de a mea? Nu pentru altceva nu voiesc sa merg in iad, ci pentru ca nu voi putea suferi sa-L stiu mahnit pe Hristos pentru faptul ca sunt in iad”.
Sa nu facem binele cu socoteli, ca sa luam plata, ci sa ne nevoim din dragoste pentru Hristos. Orice facem, sa-l facem curat, pentru Hristos; sa luam aminte sa nu aiba inlauntru ceva omenesc, iubire de sine, interes etc. Sa avem in minte ca Hristos ne vede, ne urmareste si sa incercam sa nu-L mahnim. Altfel se destrama si credinta noastra si dragostea noastra.
Si daca cercetam cele pe care le facem in viata duhovniceasca: nevointa, post, priveghere etc., vom vedea ca toate ne ajuta sa avem si o buna sanatate trupeasca. Doarme cineva pe pat tare? Si medicii recomanda aceasta, zicand: “Sa dormi pe saltea tare, pentru ca nu-ti foloseste sa dormi pe moale”. Sau facem metanii? Altii fac gimnastica sa-si intareasca muschii. Doarme putin? Somnul mult il moleseste pe om. Nu se spune: “Acesta este adormit, celalalt este treaz”? Adica cele duhovnicesti pe care le face il ajuta si la sanatatea lui trupeasca. Apoi infranarea il ajuta mult pe om. Vezi cum si cei care se ocupa cu diferite cercetari etc. cauta sa traiasca o viata curata, sa nu fie ametiti, ca sa aiba luciditate. Noi desigur nu ne infranam din aceste pricini, ci dinlauntrul celor duhovnicesti pe care le facem iese si acel lucru pe care si-l doresc mirenii. Adica atunci cand facem lucru duhovnicesc, dinlauntrul lui vine si sanatatea trupului.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Curatia inimii

- Parinte, Hristos incape in toate inimile?
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)