Sa luam aminte foarte mult la greselile intentionate, pentru ca ceea ce va cerceta Dumnezeu este intentia noastra. Greselile pe care le facem din neatentie sunt mai usoare. Unele pacate sunt pacate, dar au circumstante atenuante.
Apoi, daca gresim fara sa vrem, Dumnezeu va randui astfel lucrurile intat greseala noastra sa se foloseasca spre bine. Adica nu ca trebuia sa gresim ca sa se faca acest bine, ci, deoarece am gresit fara sa vrem, Dumnezeu pune in valoare greseala noastra si iese binele. Dar atunci cand facem o greseala intru cunostinta si apoi ne pocaim, sa ne rugam sa nu se faca vreun rau din urmarile greselii noastre.
- Parinte, monahul acela despre care se spune in “Everghetinos” ca timp de zece ani cade in pacat in fiecare zi, dar in fiecare zi se pocaia, cum s-a mantuit?
- Acela era intr-un fel stapanit, robit de pacat. Nu avea intentie rea, dar nu fusese ajutat, a fost imbrancit la rau si de aceea era indreptatit sa primeasca ajutorul dumnezeiesc. Se lupta, il durea, avea pocainta sincera si Dumnezeu in cele din urma l-a mantuit. Vezi, unul poate avea intentie buna, dar daca nu este ajutat de mic si este atras la rau, dupa aceea este greu sa se ridice. Face o incercare, cade, se ridica din nou, iarasi cade; adica se lupta. Dumnezeu nu il va lasa pe omul acesta, deoarece face si el, sarmanul, mica sa incercare, cere ajutorul dumnezeiesc si nu pacatuieste “cu sange rece”. Cineva, de pilda, porneste sa mearga undeva fara sa aiba scopul de a pacatui, ci mergand i se intampla o ispita si cade intr-un oarecare pacat. Se pocaieste, incearca sa-si revina, i se intinde iarasi o cursa si, desi nu are intentie sa faca rau, sarmanul cade din nou si iarasi se pocaieste. Unul ca acesta are circumstante atenuante, pentru ca nu vrea sa faca raul, ci este atras la rau si dupa aceea se pocaieste. Insa cel care spune: “Ca sa reusesc lucrul acela, trebuie sa fac aceasta nedreptate; ca sa reusesc celalalt lucru, trebuie sa fac cutare viclenie” etc., unul ca acesta pacatuieste cu chibzuiala si intru cunostinta. Adica acela isi pregateste planul sau pacatos si programeaza impreuna cu diavolul ce pacat sa faca. Aceasta este ceva foarte rau, deoarece este premeditat. Acesta nu cade in ispita fara sa vrea, ci porneste sa faca ceva impreuna cu ispititorul. De aceea un astfel de om niciodata nu va putea fi ajutat, pentru ca nu i se justifica ajutorul dumnezeiesc, si in cele din urma moare nepocait.
Dar si cei care spun ca se vor pocai la batranete, cum pot fi siguri ca vor apuca sa se pocaiasca si nu vor pleca de aici prin vreo moarte napraznica? Un oarecare antreprenor spunea: “Cand voi imbatrani voi merge la Ierusalim, voi intra in raul Iordanului si atunci mi se vor sterge toate pacatele“, si continua sa traiasca in chip pacatos. In cele din urma, atunci cand nu mai avea nici un curaj, cand de abia mai mergea, a hotarat sa mearga. Si spune unuia dintre mesterii lui: “Mestere, m-am hotarat sa merg la Ierusalim, sa ma spal in raul Iordan”. “O, sefule, ii spune acela, daca esti curat vei ajunge, daca nu esti curat, vei ramane pe drum!”. Si parca a profetit. Indata ce a ajuns la Atena ca sa-si faca hartiile, a murit. I-au luat toti banii, l-au dus la un birou de inmormantari si de acolo l-au trimis in sicriu inapoi in locul lui natal.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
marți, 27 ianuarie 2009
Eliberarea din intunericul pacatului
- Parinte, este un lucru foarte grav a-si intina cineva Sfantul Botez?
- Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…
- Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?
- Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.[“Everghetinos”, Vol. 1, p. 54 s.u.]
- Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?
- Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?
Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Depinde cum il intineaza. Unul il intineaza mult, altul putin, altul face o pata, doua…
- Pacatele mari sunt cele care intineaza Botezul?
- Ei, desigur, pacatele de moarte il intineaza si atunci harul dumnezeiesc se indeparteaza de la om. Dar nu-l paraseste, precum nici ingerul pazitor nu-l paraseste pe unul ca acesta. Va aduceti aminte ce i-a spus diavolul popii idolesc despre monahul care voia sa se insoare cu fiica lui? “Nu te grabi; acesta L-a parasit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu l-a parasit inca“.[“Everghetinos”, Vol. 1, p. 54 s.u.]
- Parinte, poate trai cineva in intunericul pacatului si sa nu simta aceasta?
- Nu, toti au simtirea aceasta, dar exista nepasarea. Pentru a veni cineva la lumina lui Hristos trebuie sa vrea sa iasa din intunericul pacatului. Sa luam ca pilda pe cineva care a fost inchis din greseala intr-un beci intunecat. Dar de indata ce vede o raza ce vine printr-o crapatura, cauta sa iasa la lumina. Va deschide incet-incet crapatura ca sa afle usa si sa iasa afara. La fel si aici. Din clipa in care omul va simti binele ca pe o necesitate si va intra inlauntrul sau nelinistea cea buna, va depune osteneala sa iasa din intunericul pacatului. Daca spune: “ceea ce fac e gresit, nu merg bine“, se smereste, vine harul lui Dumnezeu si de aici incolo inainteaza normal. Dar daca nu intra in el nelinistea cea buna, este greu sa se ajute. Cineva, de pilda, se afla intr-un loc inchis si se simte rau. Ii spui: “Scoala-te, deschide usa si iesi sa iei putin oxigen, ca sa-ti revii”; iar acela incepe: “Nu pot iesi. Si de ce sa fiu inchis aici si sa nu pot rasufla? De ce sa nu am oxigen? Si de ce Dumnezeu pe mine ma tine aici, iar pe ceilalti ii lasa afara?”. Ei, unul ca acesta poate fi ajutat? Stii cati se chinuiesc deoarece nu asculta de cel care ii poate ajuta duhovniceste?
Prin pacat omul face din raiul pamantesc un iad pamantesc. Daca sufletul se intineaza cu pacate de moarte, traieste o stare diavoleasca; se revolta, se chinuieste, nu are pace. Dimpotriva, cel ce este aproape de Dumnezeu isi are mintea la intelesurile dumnezeiesti si are intotdeauna ganduri bune, este pasnic si traieste raiul inca de pe pamant. Un om ca acesta are ceva deosebit de cel care este departe de Dumnezeu si aceasta se observa si de altii. Iata, acesta este harul dumnezeiesc care il tradeaza pe om chiar de s-ar ascunde.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Curatia inimii
- Parinte, Hristos incape in toate inimile?
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
- Hristos incape, numai ca oamenii nu-L primesc pentru ca nu incearca sa se indrepte. Pentru ca sa incapa Hristos inlauntrul nostru, trebuie sa ni se curete inima. “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule!”[Ps. 50, 12.].
- Parinte, de ce animalele salbatice nu-i vatama pe Sfinti?
- Pe masura ce se imblanzesc oamenii, se imblanzesc si animalele salbatice si recunosc ca omul este stapanul lor. In rai, inainte de cadere, fiarele salbatice se plecau cu evlavie celor intai ziditi, iar dupa cadere se porneau sa-i sfasie. Atunci cand un om revine in starea de dinainte de cadere, animalele il recunosc iarasi de stapan. Insa astazi vezi oameni care sunt mai rai decat fiarele salbatice, mai rai si decat serpii. Exploateaza copiii fara protectie, le iau banii si atunci cand ajung in vreo situatie grea ii invinuiesc, cheama politia, ii baga si la psihiatrie. De aceea Psalmul 147, pe care il citea Sfantul Arsenie Capadocianul pentru imblanzirea animalelor salbatice, ca ele sa nu faca rau oamenilor, eu il citesc pentru imblanzirea oamenilor, ca ei sa nu faca rau semenilor lor si animalelor.
- Parinte, cum revine omul la starea de mai inainte de cadere?
- Trebuie sa-si curete inima. Sa dobandeasca curatie sufleteasca, adica sinceritatea, cinstea, lipsa de interes egoist, smerenia, bunatatea, ingaduinta, jertfa. In felul acesta omul se inrudeste cu Dumnezeu si harul dumnezeiesc se odihneste inlauntrul lui. Cand cineva are curatia trupeasca, dar nu o are pe cea sufleteasca, Dumnezeu nu Se odihneste in el, pentru ca exista inlauntrul lui viclenie, mandrie, rautate etc. Atunci viata lui este o batjocura. De aici sa incepeti nevointa voastra: sa incercati sa dobanditi curatia sufleteasca.
- Parinte, se poate taia imediat obisnuinta cea rea?
- Mai intai omul trebuie sa inteleaga ca obisnuinta asta il vatama si apoi sa vrea sa se nevoiasca, pentru a o taia. Este trebuinta de multa vointa ca sa si-o poata taia cineva imediat. Precum, de pilda, funia face incet-incet un mic santulet pe marginea fantanii si nu mai aluneca, tot asa si orice obisnuinta, putin cate putin incrusteaza un santulet in inima si cu greutate iese din el. De aceea trebuie sa fie cu luare aminte oricine, sa nu dobandeasca obisnuinte rele, pentru ca dupa aceea este trebuinta de multa smerenie si multa vointa ca sa le poata scoate. Spunea Parintele Tihon: “Obiceiul bun, fiule, este virtute; obiceiul rau, patima”.
Dar am observat ca atunci cand omul, desi se nevoieste, continua sa greseasca si nu se schimba, pricina este egoismul, iubirea de sine si interesul personal. Lipsesc smerenia si dragostea si astfel este impiedicata interventia dumnezeiasca. Insusi omul nu-L ajuta pe Dumnezeu, ca si Acela sa-l ajute pe el. Daca, de pilda, l-ar ajuta Dumnezeu sa-si depaseasca o patima, atunci s-ar umfla, s-ar mandri, pentru ca va crede ca el singur a depasit-o, fara ajutorul lui Dumnezeu.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevointa Duhovniceasca, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
duminică, 25 ianuarie 2009
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Binecuvantarea ce iese din inima este binecuvantare dumnezeiasca
Sa va dau si eu acum un "blestem!". Dumnezeu sa va umple inima de bunatatea, si de multa Sa dragoste pana ce o sa "innebuniti", astfel ca sa va plece mintea de pe pamant si sa va aflati de pe acum langa El, in cer. Sa innebuniti cu nebunia cea dumnezeiasca a dragostei lui Dumnezeu! Sa va aprinda Dumnezeu inimile voastre cu dragostea Sa! Sa nu ma mai siliti alta data sa va mai dau si un al doilea, pentru ca "blestemul" meu (cel bun) prinde, fiindca iese din inima mea. Si atunci cand eram in Sanatoriu (in 1966) mi-a fost mila de voi. Unele asteptau de opt ani spunand: "Vom face manastire", dar manastire nu s-a facut. Proiectul se vestejea. Atunci am spus: "Cum voi iesi din spital manastirea va rasari ca o ciuperca. Intr-un an veti fi in manastire!". Si intr-adevar, intr-un an s-a facut manastirea. Am spus aceasta cu toata inima mea. Ati avut dispozitie buna, de aceea nu v-a lasat Dumnezeu. Altfel nu se explica.
Cand te doare de un om care are smerenie si cu toata inima sa iti cere sa te rogi, de pilda, pentru o patima ce il chinuie si-i spui: "nu te teme, te vei face mai bun", ii dai o astfel de binecuvantare, care este o binecuvantare dumnezeiasca. Ea are multa dragoste si durere, de aceea prinde. Este placut lucrul acesta lui Dumnezeu si Dumnezeu implineste binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.
Odata, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul sa implinesc o fagaduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergatorul pentru ca atunci, in razboi, ne-a ajutat Sfantul. Eram trimis sa duc doua sfesnice pentru bisericuta si in acelasi timp sa insotesc pe cineva care trebuia sa treaca pe la Tribunalul militar din Plavpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: "Ai si gasit om care sa-l predea". Era din Epir, sarmanul, cantaret ambulant, casatorit, cu copii, si era judecat ca s-a ranit singur ca sa scape de razboi. Se gandea: "Mai bine ca am doar un picior, decat sa mor". Am coborat la Agrinio, unde avea niste cunoscuti. "Sa mergem sa-i vad", imi spune. "Sa mergem", ii spun. "Sa mergem aici, sa mergem acolo". Ce sa fac, am mers si eu cu el. Mare osteneala. Si nu voia sa mearga sa-l predau. Imi era mila si mie de el sarmanul. M-a durut foarte mult de el si i-am spus: "Vei vedea, ca tu o vei duce mai bine decat toti. Si comandantul va trimite scrisoare ca sa te bage in vreo slujba, si vei putea sa iti randuiesti si copiii si vei avea si viata in siguranta". In cele din urma, cand am ajuns la Navpacto, am aflat ca si comandantul a trimis o scrisoare si l-a scapat; altfel ar fi fost executat. In timp de razboi lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost mila de el, fiindca era cu familie, si l-a pus bucatar la Centrul de Mobilizare. Si-a adus si familia aproape de el si a petrecut o viata mai buna decat toti. Si fiindca militarii nu mergeau intotdeauna sa manance acolo, mancarea prisosea si astfel isi hranea si copiii sai. Dupa asta toti ii spuneau: "Tu o duci mai bine decat noi toti!" Pentru ca noi toti ceilaiti eram pe munti in zapezi. Ceea ce i-am dorit a fost placut lui Dumnezeu, pentru ca am spus-o cu durere, din adancul inimii mele si de aceea Dumnezeu a implinit-o.
Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori - una mai mica si care se maritase, numai ea ramasese nemaritata. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: "Parinte, daca e nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi". "Atata marime de suflet!", imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: "Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau". Si daca as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Cand te doare de un om care are smerenie si cu toata inima sa iti cere sa te rogi, de pilda, pentru o patima ce il chinuie si-i spui: "nu te teme, te vei face mai bun", ii dai o astfel de binecuvantare, care este o binecuvantare dumnezeiasca. Ea are multa dragoste si durere, de aceea prinde. Este placut lucrul acesta lui Dumnezeu si Dumnezeu implineste binecuvantarea. Adica si numai durerea ce o simte cineva pentru altul este ca o binecuvantare.
Odata, pe cand eram militar, m-a trimis comandantul sa implinesc o fagaduinta la o bisericuta a Sfantului Ioan Inaintemergatorul pentru ca atunci, in razboi, ne-a ajutat Sfantul. Eram trimis sa duc doua sfesnice pentru bisericuta si in acelasi timp sa insotesc pe cineva care trebuia sa treaca pe la Tribunalul militar din Plavpacto. Ceilalti militari i-au spus comandantului: "Ai si gasit om care sa-l predea". Era din Epir, sarmanul, cantaret ambulant, casatorit, cu copii, si era judecat ca s-a ranit singur ca sa scape de razboi. Se gandea: "Mai bine ca am doar un picior, decat sa mor". Am coborat la Agrinio, unde avea niste cunoscuti. "Sa mergem sa-i vad", imi spune. "Sa mergem", ii spun. "Sa mergem aici, sa mergem acolo". Ce sa fac, am mers si eu cu el. Mare osteneala. Si nu voia sa mearga sa-l predau. Imi era mila si mie de el sarmanul. M-a durut foarte mult de el si i-am spus: "Vei vedea, ca tu o vei duce mai bine decat toti. Si comandantul va trimite scrisoare ca sa te bage in vreo slujba, si vei putea sa iti randuiesti si copiii si vei avea si viata in siguranta". In cele din urma, cand am ajuns la Navpacto, am aflat ca si comandantul a trimis o scrisoare si l-a scapat; altfel ar fi fost executat. In timp de razboi lucrurile sunt severe. Comandantului i-a fost mila de el, fiindca era cu familie, si l-a pus bucatar la Centrul de Mobilizare. Si-a adus si familia aproape de el si a petrecut o viata mai buna decat toti. Si fiindca militarii nu mergeau intotdeauna sa manance acolo, mancarea prisosea si astfel isi hranea si copiii sai. Dupa asta toti ii spuneau: "Tu o duci mai bine decat noi toti!" Pentru ca noi toti ceilaiti eram pe munti in zapezi. Ceea ce i-am dorit a fost placut lui Dumnezeu, pentru ca am spus-o cu durere, din adancul inimii mele si de aceea Dumnezeu a implinit-o.
Imi aduc aminte de un alt caz, la Konita, cand eram la Sf. Manastire Stomiu. Dupa praznicul Maicii Domnului de la 8 septembrie, inchinatorii au lasat toate in neoranduiala. Pe cand mai aranjam cate ceva, vad ca a ramas sora mea cu o alta fata sa aranjeze lucrurile. Sarmana aceea mai avea inca doua surori - una mai mica si care se maritase, numai ea ramasese nemaritata. Ce marime de suflet avea! A ramas si le-a aranjat pe toate si la urma mi-a spus: "Parinte, daca e nevoie, putem ramane sa facem si alte treburi". "Atata marime de suflet!", imi spun. Merg in bisericuta si spun cu toata inima mea: "Maica Domnului, randuieste tu cele pentru ea. Eu nu am ce sa-i dau". Si daca as fi avut nu ar fi primit. Ei bine, cum a mers acasa o astepta unul cu care facusem armata impreuna, un baiat foarte bun, un bulgare de aur, si dintr-o familie buna. S-au casatorit indata. Cum a rasplatit-o Maica Domnului!
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Blestemul "politicos"
- Parinte, este corect sa spuna cineva despre cel ce l-a nedreptatit : "S-o afle de la Dumnezeu"? *
* In romana expresia corespunzatoare mi se pare a fi: "Dumnezeu sa-i rasplateasca" (n.ed.).
- Cel ce spune asa este batjocorit de cel viclean si nu intelege ca in felul acesta blesteama intr-un mod politicos. Sunt unii care spun ca sunt sensibili si au dragoste si finete si suporta nedreptatile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu". In viata aceasta toti oamenii dam examene pentru ca in cealalta viata, cea vesnica, sa ne invrednicim de rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca si nu ii este ingaduit crestinului, pentru ca Hristos nu ne-a invatat un astfel de mod de dragoste, ci: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tacere si cu bunatate.
Cand suntem clevetiti sau nedreptatiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au rautate si stramba si adevarul, daca putem, e bine sa nu dorim sa ne indreptatim atunci cand nedreptatea priveste numai persoana noastra. Nici sa spunem: "S-o gaseasca de la Dumnezeu", pentru ca si asta e tot blestem. E bine sa-i iertam cu toata inima noastra si sa rugam pe Dumnezeu sa ne intareasca astfel ca sa putem ridica greutatea clevetirii si sa continuam viata duhovniceasca pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic sa judece si sa osandeasca, sa continue sa ne nedreptateasca deoarece in felul acesta ne pregatesc mereu cununi de aur, pentru viata cea adevarata. Fireste, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu pot fi blestemati pentru ca nu au rautate, ci numai bunatate si orice rau ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare si tainica.
Deochiul
Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta e deochiul. E o lucrare diavoleasca.
- Parinte, deochiul este primit de Biserica?
- Da, exista si o rugaciune speciala *. Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este "deochiat".
- Parinte, multi cer "talismanul" pentru prunci, ca sa nu fie deochiati. E bine sa poarte asa ceva?
- Nu, nu e bine. Sa spuneti mamelor sa le puna cruciulite.
- Parinte, daca cineva lauda un lucru frumos si cei care l-au facut primesc lauda cu un gand de mandrie si se pricinuieste un rau, acesta este deochi?
- Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucreaza legile duhovnicesti. Dumnezeu retrage harul Sau de la om si atunci se pricinuieste paguba. Deochiul exista in cazuri rare. In mod special oamenii care au invidie si rautate - putini sunt de acestia -, sunt cei care deochiaza. De pida, o femeie vede un copilas dragalas cu mama lui si spune cu rautate : "De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?" Atunci copilasul acela poate pati rau; sa nu poata dormi, sa planga, sa se chinuiasca, pentru ca aceea a spus-o cu rautate. Si daca copilul s-ar imbolnavi si ar muri, acea femeie ar simti bucurie in sinesi. Altul vede un vitelus, il pofteste, si indata acela piere.
De multe ori insa se poate ca sa se chinuiasca copilul, dar sa fie de vina mama lui. Adica se poate ca mama sa fi vazut candva un copil slab si sa fi spus: "Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!" Sa se fi laudat cu al ei si sa judece pe cel strain. Si ceea ce a spus cu rautate despre copilul strain, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuieste fara sa fie vinovat. Se topeste sarmanul ca sa se pedepseasca mama si sa-si inteleaga greseala. Fireste, copilul va fi mucenic. Judecatile lui Dumnezeu sunt abis.
* Staretul accentua ca numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
* In romana expresia corespunzatoare mi se pare a fi: "Dumnezeu sa-i rasplateasca" (n.ed.).
- Cel ce spune asa este batjocorit de cel viclean si nu intelege ca in felul acesta blesteama intr-un mod politicos. Sunt unii care spun ca sunt sensibili si au dragoste si finete si suporta nedreptatile ce li se fac de oameni, dar spun: "S-o afle de la Dumnezeu". In viata aceasta toti oamenii dam examene pentru ca in cealalta viata, cea vesnica, sa ne invrednicim de rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub nivelul de plutire duhovniceasca si nu ii este ingaduit crestinului, pentru ca Hristos nu ne-a invatat un astfel de mod de dragoste, ci: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac". Tot astfel binecuvantarea cea mai mare dintre toate este atunci cand suntem blestemati pe nedrept, iar noi primim aceasta in tacere si cu bunatate.
Cand suntem clevetiti sau nedreptatiti fie de oamenii superficiali, fie de cei vicleni, care au rautate si stramba si adevarul, daca putem, e bine sa nu dorim sa ne indreptatim atunci cand nedreptatea priveste numai persoana noastra. Nici sa spunem: "S-o gaseasca de la Dumnezeu", pentru ca si asta e tot blestem. E bine sa-i iertam cu toata inima noastra si sa rugam pe Dumnezeu sa ne intareasca astfel ca sa putem ridica greutatea clevetirii si sa continuam viata duhovniceasca pe cat putem in ascuns. Oamenii care au ca tipic sa judece si sa osandeasca, sa continue sa ne nedreptateasca deoarece in felul acesta ne pregatesc mereu cununi de aur, pentru viata cea adevarata. Fireste, cei ce sunt aproape de Dumnezeu niciodata nu pot fi blestemati pentru ca nu au rautate, ci numai bunatate si orice rau ar arunca cineva asupra acestor oameni sfintiti se sfinteste, iar ei simt o bucurie mare si tainica.
Deochiul
Invidia, atunci cand are si rautate, poate pricinui rele. Acesta e deochiul. E o lucrare diavoleasca.
- Parinte, deochiul este primit de Biserica?
- Da, exista si o rugaciune speciala *. Cand cineva spune ceva cu invidie, atunci este "deochiat".
- Parinte, multi cer "talismanul" pentru prunci, ca sa nu fie deochiati. E bine sa poarte asa ceva?
- Nu, nu e bine. Sa spuneti mamelor sa le puna cruciulite.
- Parinte, daca cineva lauda un lucru frumos si cei care l-au facut primesc lauda cu un gand de mandrie si se pricinuieste un rau, acesta este deochi?
- Nu este deochi lucrul acesta. In cazul acesta lucreaza legile duhovnicesti. Dumnezeu retrage harul Sau de la om si atunci se pricinuieste paguba. Deochiul exista in cazuri rare. In mod special oamenii care au invidie si rautate - putini sunt de acestia -, sunt cei care deochiaza. De pida, o femeie vede un copilas dragalas cu mama lui si spune cu rautate : "De ce n-am avut eu acest copil? De ce l-a dat Dumnezeu acesteia?" Atunci copilasul acela poate pati rau; sa nu poata dormi, sa planga, sa se chinuiasca, pentru ca aceea a spus-o cu rautate. Si daca copilul s-ar imbolnavi si ar muri, acea femeie ar simti bucurie in sinesi. Altul vede un vitelus, il pofteste, si indata acela piere.
De multe ori insa se poate ca sa se chinuiasca copilul, dar sa fie de vina mama lui. Adica se poate ca mama sa fi vazut candva un copil slab si sa fi spus: "Ce copil e acesta? Ce schelet de copil!" Sa se fi laudat cu al ei si sa judece pe cel strain. Si ceea ce a spus cu rautate despre copilul strain, prinde la al ei. Apoi din pricina mamei se chinuieste fara sa fie vinovat. Se topeste sarmanul ca sa se pedepseasca mama si sa-si inteleaga greseala. Fireste, copilul va fi mucenic. Judecatile lui Dumnezeu sunt abis.
* Staretul accentua ca numai preotul poate citi rugaciunea pentru deochi.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Blestemul parintilor prinde mult
Sa stiti ca blestemul parintilor prinde mult; chiar si supararea lor. Desi nu l-ar blestema parintii pe copil, ci numai de s-ar inversuna impotriva lui, copilul nu va vedea zile senine, ci viata lui va fi numai un chin. Se va chinui mult in viata aceasta. Fireste, se va usura in cealalta viata, pentru ca achita aici ceva. Se face ceea ce spune Avva Isaac: "Mananca din iad" *, adica imputineaza din chinul iadului prin chinurile de aici, din aceasta viata. Pentru ca si chinul din viata aceasta mananca din iad. Adica atunci cand lucreaza legile duhovnicesti, se micsoreaza putin din iad, din chinuri. Dar si parintii care dau pe copiii lor "necuratului", ii fagaduiesc diavolului si apoi diavolul are drepturi asupra lor. "Mi i-ai fagaduit" - iti spune. In Farasa ** era o familie. Aveau un copil care plangea iar tatal lui il dadea "necuratului". Si iata ce s-a intamplat. Odata cand tatal sau l-a trimis pe copil "necuratului", a ingaduit Dumnezeu ca sa dispara copilul din leagan. Atunci nenorocita mama se duce la Hagi efendi *** spunandu-i: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, mi-au luat diavolii copilul". S-a dus Hagi efendi, a citit rugaciuni deasupra leaganului si s-a intors copilul. Treaba aceasta se facea mereu. Sarmana mama spunea: "Hagi efendi, sa am binecuvantarea ta, cat o sa mai mearga asta?" "Eu nu obosesc sa vin, ii spunea, ci tu te obosesti sa vii sa ma chemi. Va obosi diavolul si il va lasa". De atunci nu mai disparea copilul. Dupa ce s-a facut mare ii spuneau: "chipul diavolului". Tulbura tot satul; ii zapacea pe toti. Ce a mai tras tatal meu! **** Mergea la unul si-i spunea: "Cutare a spus asa despre tine". Mergea si la altul si spunea la fel. Dupa aceea se certau unul cu altul si se bateau. Cand au priceput asta, au mers la el ca sa-l prinda si sa-l pedepseasca. Dar acesta i-a sucit si i-a facut ca ei sa-si ceara iertare de la el. Atat de indracit era. Chipul diavolului. A iconomisit Dumnezeu ca si ceilalti sa vada in continuare urmarile, ca sa le vina mintea, sa se infraneze pe ei insisi si sa fie foarte atenti. Acum, cum il va judeca Dumnezeu pe acesta, este alt subiect. Fireste ca are si multe circumstante atenuante.
* Sf. Isaac Sirul "Cuv. ascetice", Cuv. 55, p.277, ed. 1981, Bucuresti.
** Comunitate greceasca alcatuita din 6 sate din Kapadochia, patria Sf. Arsenie Capadocianul si a Cuv. Paisie.
*** Asa il numeau pe Sf. Arsenie Capadocianul.
**** Tatal Parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa.
Cea mai mare avere pentru lume este binecuvantarea parintilor. Dupa cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvantare este sa primesti binecuvantarea staretului tau. De aceea se spune: "Sa iei binecuvantarea parintilor".
O mama, imi aduc aminte, avea patru copii si se plangea sarmana. "Voi muri de suparare - imi spunea. Nu s-a casatorit nici un copil. Fa rugaciune". Femeie vaduva aceea, copii orfani, mi-a fost mila de ei. Fac rugaciune, fac rugaciune, nimic. Imi spun: "Se intampla ceva aici". "Ni s-au facut vraji", spuneau copiii. "Nu sunt vraji aici; se vede cand este din vraji. Nu cumva v-a blestemat mama voastra?", ii intreb. "Da, Parinte, imi spun. Cand eram mici, fiindca eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineata pana seara: "Ca lemnele sa ramaneti; ca lemnele sa ramaneti". "Mergeti si scuturati-o pe mama voastra, le-am spus, si sa-i spuneti sa se pocaiasca si sa se spovedeasca si de acum inainte sa va dea mereu binecuvantari". Intr-un an si jumatate s-au casatorit toti patru. Aceea, sarmana, era femeie vaduva si se pare ca si fara rabdare, iar copiii zburdalnici fiind au scos-o dn rabdari si astfel i-a blestemat.
- Daca parintii blesteama copiii si dupa aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?
- Daca copiii cauta in ei insisi vor afla ca, pentru a fi blestemati de parintii lor, se pare ca au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar daca isi simt greseala lor si se pocaiesc cu sinceritate si se spovedesc, se indreapta. Iar daca sporesc duhovniceste copiii, ajuta si pe parintii lor.
- Parinte, cand am plecat la manastire si pe mine m-au blestemat parintii mei.
- Acestea sunt singurele blesteme care se transforma in binecuvantari.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
* Sf. Isaac Sirul "Cuv. ascetice", Cuv. 55, p.277, ed. 1981, Bucuresti.
** Comunitate greceasca alcatuita din 6 sate din Kapadochia, patria Sf. Arsenie Capadocianul si a Cuv. Paisie.
*** Asa il numeau pe Sf. Arsenie Capadocianul.
**** Tatal Parintelui Paisie a fost primarul comunei Farasa.
Cea mai mare avere pentru lume este binecuvantarea parintilor. Dupa cum in viata monahiceasca cea mai mare binecuvantare este sa primesti binecuvantarea staretului tau. De aceea se spune: "Sa iei binecuvantarea parintilor".
O mama, imi aduc aminte, avea patru copii si se plangea sarmana. "Voi muri de suparare - imi spunea. Nu s-a casatorit nici un copil. Fa rugaciune". Femeie vaduva aceea, copii orfani, mi-a fost mila de ei. Fac rugaciune, fac rugaciune, nimic. Imi spun: "Se intampla ceva aici". "Ni s-au facut vraji", spuneau copiii. "Nu sunt vraji aici; se vede cand este din vraji. Nu cumva v-a blestemat mama voastra?", ii intreb. "Da, Parinte, imi spun. Cand eram mici, fiindca eram foarte zburdalnici, mama ne spunea mereu de dimineata pana seara: "Ca lemnele sa ramaneti; ca lemnele sa ramaneti". "Mergeti si scuturati-o pe mama voastra, le-am spus, si sa-i spuneti sa se pocaiasca si sa se spovedeasca si de acum inainte sa va dea mereu binecuvantari". Intr-un an si jumatate s-au casatorit toti patru. Aceea, sarmana, era femeie vaduva si se pare ca si fara rabdare, iar copiii zburdalnici fiind au scos-o dn rabdari si astfel i-a blestemat.
- Daca parintii blesteama copiii si dupa aceea mor, cum se vor slobozi copiii de blestem?
- Daca copiii cauta in ei insisi vor afla ca, pentru a fi blestemati de parintii lor, se pare ca au fost nerozi si i-au chinuit pe aceia. Dar daca isi simt greseala lor si se pocaiesc cu sinceritate si se spovedesc, se indreapta. Iar daca sporesc duhovniceste copiii, ajuta si pe parintii lor.
- Parinte, cand am plecat la manastire si pe mine m-au blestemat parintii mei.
- Acestea sunt singurele blesteme care se transforma in binecuvantari.
sursa: Cu durere si dragoste pentru omul contemporan de Cuv. Paisie Aghioratul
Abonați-vă la:
Postări (Atom)