- Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?
- Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâhnească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului - Golgota îl numeam - am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde, cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.
Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. Când eram în Sfânta Mănăstire Filoteu voiam să merg în pustie, mă gândeam să plec într-o insulă pustie. Ma înţelesesem deja cu un barcagiu să vină să mă duca, dar în cele din urmă n-a venit. A fost iconomia lul Dumnezeu, pentru că eram încă neexperimentat şi aş fi păţit mare vătămare în acea insulă pustie; m-ar fi omorât diavolii. Dacă n-am putut merge acolo, mi-am îndreptat gândul spre Katunakia. Iubeam pustia Katunakiei şi de aceea mă rugam şi mă pregăteam sa merg acolo. Voiam să pustnicesc alături de Bătrânul Petru[7], un părinte foarte duhovnicesc. Insă mi s-a întâmplat un fapt care m-a silit să merg în Koniţa şi nu la Katunakia. Intr-o seară după Pavecernită, m-am retras la chilia mea şi m-am rugat până târziu. Către ora 11 m-am întins să mă odihnesc puţin. La ora 1 şi jumătate m-a sculat toaca mănăstirii ce ne chema la biserică. Am încercat să mă scol, dar a fost cu neputinţă. O putere nevăzută mă ţinea nemişcat. Am înţeles că se întâmplă ceva. Am rămas înlemnit în pat până la ora 12 la amiază. Mă puteam ruga, puteam gândi, dar nu mă puteam mişca deloc. In timp ce mă aflam în această stare, am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia şi în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa. Mi-am întors cu bucurie ochii spre Katunakia. Dar atunci o voce - era a Maicii Domnului - mi-a spus clar: “Nu te vei duce la Katunakia, ci te vei duce la Mănăstirea Stomiu“. “Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume?“, am spus. Am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi cu asprime: “Să te duci să întâlneşti cutare persoană, care te va ajuta mult“. Şi îndată am fost dezlegat de acea legătură nevăzută, iar inima mi s-a umplut de har dumnezeiesc. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului. “Aceasta este voia lui Dumnezeu“, mi-a spus acela. “Dar să nu povesteşti nimănui întâmplarea. Spune că din motive de sănătate - în vremea aceea vărsăm sânge - va trebui să ieşi din Sfântul Munte şi du-te“. Altceva voiam, dar Dumnezeu avea planul Lui. M-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu să reînnoiesc această mănăstire şi astfel să-mi împlinesc o făgăduinţă pe care o făcusem Maicii Domnului încă de când eram în armată, atunci cu războiul. “Maica Domnului“, am spus atunci, “ajută-mă să mă fac călugăr şi voi lucra trei ani ca să-ti refac mănăstirea ta cea arsă“. Dar precum s-a dovedit mai pe urmă, motivul principal pentru care Maica Domnului m-a trimis acolo a fost ca să ajut să se întoarcă la Ortodoxie cele 80 de familii care deveniseră protestante.
Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, in Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puţin şi s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut şi deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respiraţia sa s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat unul ce a trecut pe acolo a văzut gaura şi s-a întrebat: “Ce este aici, izvor?“. A lovit cu bastonul, iar cel beat a strigat: “Oh!“. Şi astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească acel om.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu